O mare și frumoasă prietenie...

Dragi cititori poporul român are mulţi scriitori şi poeţi buni, cu o gândire lucidă. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu satisfacție, plăcere, bucurie și mândrie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase, cum ar fi Luceafărul etc. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărţile citite şi despre câte se întâmplă pe lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face, împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Între dânşii, Eminescu şi Creangă îşi spuneau „bădiţă”, aşa, ca o dezmierdare: „bădiţă Ioane“, „bădiţă Mihai”. Bădiţa Ion era om voinic, corpolent, cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri. Purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcată de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi, să-l asculţi cum depăna firul fără capăt al celor mai minunate şi mai năstruşnice povesti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, încât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi-Frumoşi, despre Ilene Cosânzene ori zmei-paralei părea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.

Eminescu, bădiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici, cu zâmbet bun, cu glas plăcut, melodios, cald şi blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.

Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară: Creangă în satul Humuleşti de lâng, râul cel limpede care trece prin satul Humuleşti. Seara, întorşi acasă, s-au aşezat pe prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a poftit să ospăteze, zicându-le: „Mâine o să vă tai câte un pui şi-o să vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi”…

Învăluit în frumuseţea firii, cuprins de duioşia amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea spre întâmplări din viaţa lui, zicând:

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestita pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.” Şi vremea se îndrepta după râsul meu…„

Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba, el a zis cu hotărâre: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.” Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din copilărie”.

Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa părintească din Ipoteşti: „Să vezi, bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi vrednice de admirat.”

Şi, în adevăr, poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe dealurile Ipoteştilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi raci, râu cu multe izvoare, păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta zâmbind, uitându-se, din când în când,  după câte o pasăre, după câte o floare mcurata de rouă, spre locul de unde murmura izvorul ori spre cerul unde înfloreau stelele şi răsărea luna.

Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască, Eminescu a râs cu mare poftă. Apoi, între dânşii, s-a lăsat un moment de tăcere. În toată împrejurimea se înstăpânea liniştea şi pacea.

Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.

După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor, în acea fermecatoare înserare de vară:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!”…

„Bădiţă Mihai, te rog, mai spune o dată poezia asta, s-o învăţ şi eu” a zis Ion Creangă. După ce a ascultat şi a şoptit şi el, o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi şi-a îmbrătişat prietenul: „Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!” „Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”

sursa: https://istoriiregasite.wordpress.com;

 Dumitru Almaş, Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, partea a treia

Publicat: Diana. Ț.