Ţăranul şi ursul

     Un ţăran se duse  pe ogorul lui să semene napi. În vreme ce era el de zor, iată că-i iese înainte o namilă de urs.

                 - Măi omule, am să-ţi frâng oasele! îi spuse ursul.

                 - Nu-mi frânge oasele, Martine, că-i păcat, mai bine urează-mi spor la semănat, ca să te alegi şi tu cu un câştig la toamnă. Uite, când or creşte napii mari, mie mi-oi lua rădăcinile, iar ţie ţi-oi da vârfurile.

             - Fie precum zici, se învoi ursul. Dar nu cumva să mă păcăleşti, c-apoi cu mine o păţeşti. Nici pe departe să nu te apropii atunci de pădure!

           Şi spunând asta se făcu nevăzut în marginea dumbrăvii.

           Napii crescură mari ca nicicând anul acela. Când le veni sorocul la cules, se duse ţăranul pe ogor. Dar, cum veni, pe loc se pomeni că-i iese înainte ursul din dumbravă şi-i spune:

                - Ei, acum să facem împărţeala, precum ne-a fost învoiala. Dă-mi partea ce mi se cuvine!

                - Bine, Martine, să-ţi dau vârfurile şi mie să-mi iau rădăcinile, că aşa ne-am învoit.

           Zis şi făcut: îi dădu ţăranul ursului toate frunzele napilor, iar rădăcinile le încărcă în căruţă şi porni cu ele la târg, ca să le vândă. Şi cum cobora aşa pe o vale, iarăşi îi iese ursul în cale:

                - Da' încotro te-ai pornit, măi, omule?

                - Iaca, mă duc şi eu la târg să vând rădăcinile astea.

                - Ia pofteşte de-mi dă şi mie o rădăcină, s-o văd cum e la gust.

           Ţăranul îi dete un nap, iar ursul se-apucă cu labele de cap:

                - Care va să zică aşa, m-ai tras pe sfoară?! Ia te uită ce buni îs la gust... Acu' de te voi prinde în pădure la mine, s-a isprăvit cu tine! Nici să nu te mai încumeţi a mai da pe-acolo!

         În anul următor, în primăvară, semăna ţăranul nostru pe acelaşi ogor secară. După ce se făcu secara mare, de părea aur curat, se duse omul nostru la secerat. Ursul îl şi aştepta în cale:

                  - De data asta n-ai să mă mai păcăleşti! Dă-mi partea ce mi se cuvine!

                  - Bine, Martine. Ia-ţi tu rădăcinile, iar mie lasă-mi vârfurile.

          Zicând asta, ţăranul se-apucă de seceră secara, îi dădu ursului rădăcinile, iar spicele le încărcă în căruţă şi se întoarse acasă.             Se canoni ce se canoni bietul urs cu rădăcinile, dar până la urmă tot nu făcu nimic cu ele. Amarnic se mai mânie el pe ţăran. Şi se spune că de-atunci mare vrajbă se iscă între ţăranul acela isteţ şi ursul nătăfleţ.