Responsabilitatea

Responsabilitatea este un lucru extrem de greu de învăţat. Câteodată, chiar şi adulţii dau dovadă, prin vorbele şi acţiunile lor, de lipsă de responsabilitate. Ne întrebăm de ce este, totuşi, atât de greu pentru un om să se poarte responsabil. Ştim un copil pe nume Tudorel care a aflat pe propria piele răspunsul la această întrebare.

Tudorel era elev în clasa I şi deşi era deja luna martie, încă nu prea se obişnuise cu programul. Cel mai tare îl enerva să se trezească de dimineaţă. Nu se dădea jos din pat până nu îl ridica mama lui.

Tot ea îl ducea la baie şi îi dădea cu apă pe ochi până se dezmeticea puţin, apoi îi aranja hăinuţele pe pat, îi punea cărţile în ghiozdan, fugea repede la bucătărie să pregătească ceaiul şi îl ducea la şcoală.

Într-o zi, din prea mare grabă, mama a uitat să-i pună în ghiozdan Abecedarul.

La şcoală, bineînţeles că Tudorel a fost mustrat de învăţătoare.

- “Ar trebui să o certaţi pe mama, nu pe mine. Ea e cea care a uitat să-mi pună Abecedarul în geantă”.

- “Tudorel, eşti destul de mare ca să-ţi pregăteşti singur ghiozdanul, a continuat învăţatoarea. Trebuie să înveţi să te comporţi ca un copil responsabil”.

Mica “muştruluială” i-a dat de gândit lui Tudorel. Într-adevăr, nu ştia ce presupune faptul de a fi responsabil. Atunci, a mers în pauză la doamna învăţătoare şi a întrebat-o care dintre colegii lui poate fi numit copil responsabil.

- “Păi, uite….Dănuţ, Teo, Miruna şi…Anca. Ai putea învăţa multe de la ei.”

Bucuros de răspuns, Tudorel merge la Anca să o întrebe cum face ea ca să fie considerată responsabilă.

- “Nu prea ştiu ce să-ţi răspund, a ezitat fata. Dar cred că are de-a face cu faptul că îmi fac temele fără să îmi zică nimeni, mă  trezesc, mă îmbrac şi vin singură la şcoală.”

- “Şi îţi pregăteşti singură ghiozdanul?” a privit-o neîncrezător băiatul.

- “O, da, sigur. Chiar şi pacheţelul mi-l pregătesc tot eu.”

- “Hmmm, nu înţeleg, făcu Tudorel. Şi tu cu ce te alegi de pe urma responsabilităţii tale?”

- “Părinţii mei îmi acordă foarte multă libertate pentru că au încredere în mine, iar mie îmi place acest sentiment de libertate.”

- “Da, se gândea în sinea lui copilul, nici mie nu mi-ar strica să nu mai fiu supravegheat cu atâta stricteţe mereu. Aş putea încerca chestia asta cu responsabilitatea.”

Ajungând acasă, Tudorel şi-a înştiinţat imediat părinţii:

- “Să ştiţi că de mâine sunt un copil responsabil.”

Şi le-a explicat în ce vor consta actele lui de responsabilitate. Părinţii zâmbeau şi se priveau cu subînţeles, dar nu au spus nimic.

A doua zi, ca de obicei, Tudorel nu se putea trezi la timp. Mama a intrat în camera lui, dar fără să-l mai ridice, i-a spus doar de la uşă:

- “Cred că ar trebui să te trezeşti.”

Tudorel a mormăit ceva şi a adormit la loc.

Când s-a trezit, în sfârşit, era aproape ora 10.

- “Mamăăăăăă, sări el din pat speriat, ai văzut cât e ceasul?”

Mama, calmă, i-a zis:

- “Eu te-am trezit. Nu poţi da vina pe mine. Am crezut că nu mai vrei să mergi azi la şcoală.”

- “Mamă, ce îi spun doamnei?”

- “Nu ştiu, Tudorel. Eşti un copil responsabil acum.”

Băiatul a plecat din casă în fugă. Se gândea la o minciună pe care ar putea-o spune la şcoală.

La întoarcerea acasă, mama îl aştepta curioasă:

- “Tudorel, cum a fost?”

Plângând, el a răspuns:

- “Cea mai oribilă zi din viaţa mea. În primul rând, am luat un autobuz greşit şi am mers în partea opusă a oraşului. Apoi, când mi-am dat seama de greşeală, am luat un altul, dar oricum era foarte târziu. Am ajuns la şcoală pe la ora 11. Când am intrat în clasă, toţi colegii mei au izbucnit într-un hohot de râs. Tu chiar nu ai văzut, mamă, că mi-am luat pantalonii pe dos?”

Mama se abţinea cu greu să nu râdă.

- “Aşa, şi mai departe ce ai făcut?”

- “I-am cerut voie doamnei să intru. Dar doamna ştii ce a făcut? Nu mi-a crezut deloc minciuna pe care o ticluisem eu şi m-a obligat să port un coif pe care mi-a scris cu litere mari SOMNOROSUL CLASEI. M-am simţit aşa de rău….Apoi, toată ora au împărţi impresii despre cât de frumos a fost la planetariu. Îţi dai seama? Au fost la planetariu fără mine. Mi-e atât de ciudă că nu m-am trezit. Îmi doream mult să fi fost şi eu.”

- “Tudorel, şi care e concluzia ta?” îl iscodea mama mai departe.

- “Că e foarte greu să fii responsabil pentru că nu mai poţi să dai vina pe nimeni, răspunse printre lacrimi copilul. A trebuit să recunosc că din cauza mea nu am fost la planetariu cu colegii mei.”

Mama a reuşit să-l împace, spunându-i că, de fapt, responsabilitatea e o chestiune care vine treptat, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, dar că trebuie să se deprindă încă din copilărie cu aceasta.  Iar că cel mai important lucru este ca omul să aibă puterea de a-şi asuma consecinţele acţiunilor sale, chiar dacă la un moment dat şi-ar dori să poată învinui pe altcineva pentru ele.