Concurs on-line de poezie

F.M

Fata de împărat de Dumitru Matcovschi

Aseara bunica i-a spus Dumitriţei o poveste cu o fată de împărat, care se spăla cu rouă şi era frumoasă, că la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.

    Asta a fost aseară, înainte de culcare.Iar în zori de zi fata de împărat a venit la Dumitriţa şi i-a zis:

-Vrei să trăieşti şi tu în codru? Să te speli şi tu cu rouă şi să fii frumoasă ca mine?

-Vreau, vreau, a sărit Dumitriţa. Vreau să trăiesc şi eu în codru. Şi să mă spăl şi eu cu rouă. Şi să fiu şi eu frumoasă ca tine.

-Dacă vrei atunci hai cu mine...

    A îmbrăcat Dumitriţa rochia cea nouă şi a ieşit în urma fetei de împărat. Afară, în prag, fata de împărat a făcut un semn cu mâna şi în faţa lor s-a oprit un fluture mare. Pe aripile fluturelui fata de împărat şi Dumitriţa au ajuns în mijlocul pădurii, unde se afla un palat mare şi frumos.Palatul fetei de împărat... Şi nu trăiau oameni în el. Iar la poartă stăteau doi lupi mari. Dumitriţa nu înţelegea ce păzesc, dacă nu vine nimeni în pădure niciodată.

-De ce nu trăieşte nimeni în palatul tău? Şi de ce stau lupii legaţi la poartă? a întrebat-o

Dumitriţa pe fata de împărat.

-Aici trăiesc numai eu, iar lupii păzesc palatul mai mult, aşa de frumuseţe...

    Fata de împărat a luat-o pe Dumitriţa de mână şi a dus-o într-o odaie mare - mare. Paşii lor răsunau departe, ca nişte clopote.

-Asta-i odaia ta, a zis fata de împărat.

-A mea? s-a bucurat Dumitriţa. Şi eu o să trăiesc în ea singură?

-Singură a zis fata de împărat. Iar eu o să trăiesc în odaia de alături. Când o să-ţi fie urât, o să vii la mine şi o să ne jucăm amândouă. Pe urmă eu am să vin la tine.

-Dar mama, tata, şi-a adus aminte Dumitriţa, tot au să vină la mine?

-Nu n-au să vină, a răspuns fata de împărat. Aici nu vine nimeni. O să fim întotdeauna singure...

    Când a auzit Dumitriţa una ca asta, s-a întristat foarte mult. A început să plângă şi s-o roage pe fata de împărat să-i lase pe tata şi mama şă trăiască şi ei la palat. Dar fata de împărat nici n-a vrut să asculte...

-Du-mă acasă! Eu nu vreau să trăiesc singură. Eu vreau acasă. Du-mă acasă!

    Dar fata de împărat s-a făcut nevăzută. Cât a plâns nici ea nu ţine minte. A plâns, până când a adormit la rădăcina unui copac. Iar, când s-a trezit, era de acum acasă, în patul ei.

-Cine m-a adus acasă? a întrebat-o Dumitriţa pe mama.

-Dar unde ai fost, s-a oprit mama lângă patul ei, de trebuia să te aducă cineva acasă?

-La fata de împărat am fost...

-La care fată de împărat?

-La fata de împărat din povestea bunicii.

-A-a-a! a zis mama. Te-a adus Făt-Frumos...

Publicat de Fărîmă M.

PROGRAMUL ORA POVEȘTILOR ON-LINE

Elena DABIJA, director

               

Buna ziua tuturor!  Centrul Academic Internațional Eminescu studiază, cercetează,  descoperă și valorifică patrimoniul eminescian și cultural.

                Filialele BM „B.P. Hasdeu” organizează Programul ORA POVEȘTILOR. Centrul Eminescu desfășoară ședințele acestui program în ziua de marți și joi la ora 10⁰⁰, noi administrăm și Blogul ORA POVEȘTILOR, care se bucură de popularitate.

Astăzi, dăm start unui nou proiect: Programul ORA POVEȘTILOR ON-LINE! Invitatul nostru este fidelul cititor Naitan Negara, elev în clasa a 3-a LT Liviu Rebreanu, care este foarte pasionat de lectură și vine zilnic cu mămica  să pătrundă în miraculoasa lume a cărților. Naitan participă la activitățile culturale organizate, este pasionat de opera eminesciană, recită din versurile poetului, participă și este laureat al mai multor concursuri: Spiridon Vangheli, Valeriu Cupcea. Acuma se pregătește pentru concursul Dumitru Matcovschi, consacrat  Anului Dumitru Matcovschi.

                Avem tot respectul față de Naitan și astăzi îi încredințăm și dăm start proiectului: Programul ORA POVEȘTILOR ON-LINE.

AȘTEPTĂM OPINIILE DUMNEAVOASTRĂ PE email: cae@hasdeu.md

Publicat de Fărîmă M.

Dacă vrei să fii iubit - iubeşte

            În urma desfăşurării concursului epistolar Dulcea mea doamnă - Eminul meu iubit, vă propunem câteva fragmente din conceptele despre dragoste a tinerilor noştri cititori.

„ Dragostea este acel sentiment profund al inimii, sufletului care nu poate fi explicată în cuvinte, ci doar simţit, acel amalgam de gânduri şi simţiri trăite la unison de două persoane. Dragostea este o feerie lingvistică cunoscută doar de două persoane. Dragostea este totul, fără dragoste nu ar fi nimic, nu ar fi interesantă dar şi palpitantă viaţa în adevăratul sens al cuvântului.”

„Dragostea este o lacrimă care stropeşte floarea sufletului şi o face să crească.”

„ Dragostea este o călătorie care începe atunci când se întâlnesc două inimi. Dragostea nu are identitate, rasă, vârstă sau naţionalitate, ea este precum vântul, nu o putem vedea, în schimb o simţim.”

„ Îmi este complicat să definesc dragostea ... Dragostea este atunci când venind acasă ai cui spune mamă. De fapt dragostea e totul. Dragostea este să ajuţi pe cineva, fără a cere nimic înapoi, dragostea este atunci când nu ai nevoie de nimic altceva decât să te afli în compania persoanei dragi. Este un sentiment înălţător dar care totuşi te poate doborî până în cele mai adânci temniţe ale sufletului. De fapt nici nu mai am idee, dacă în lumea noastră plină de răutate, mai putem găsi dragoste. Ea trăieşte undeva în noi, în adâncul sufletului nostru, şi uneori, unicul lucru care trebuie să-l facem e să ne deschidem inimile, să oferim şi să primim dragoste, că-ci dragostea rămâne a fi cel mai nobil sentiment din totdeauna.”

„ Deşi  scepticii spun că dragostea e doar o senzaţie abuzivă, un proces biochimic în organismul nostru, după părerea mea Dragostea e un dar divin pentru noi muritorii de la Dumnezeu şi, cred eu, e cea mai mare bogăţie pentru cel ce deţine acest lucru.

  E de bine sau de rău, Dragostea poate fi împărtăşită sau neîmpărtăşită. Eu cred că cel care o împarte cu cineva e cel mai fericit, adică dragostea e o fericire, o bucurie, cu care ar trebui să te împarţi.

   Dragostea e atunci când iubeşti şi eşti iubit cu adevărat, când pui principiile tale mai prejos decât a persoanei dragi, când persoana dată este ceea cu ce respiri, cu ce trăieşti.

   Dragostea este un univers plin de sentimente şi simţiri, trăiri, de lacrimi şi fericire, de sinceritate, stimă, bunătate.

   Dragostea e ca un val ce te acoperă odată fiind îndrăgostit...”                                                                                                        

Legenda Dragobetelui

            Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi ... că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite ... A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă ... mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări ...  

            Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba ... din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu ... cusut cu perle. Straiul era astfel conceput ... încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.  

            Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu.           Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii ... spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă... Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.  

            În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.  

            Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat ... Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat ... şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ ... Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.  

            Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară ... Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.  

            Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră ... ca să fie veşnic împreună...  

Publicat de Fărîmă M.

Dragobete

          Dragobete este o sărbătoare tradiţională românească, înlocuită tot mai des în ultimul timp cu Ziua Îndrăgostiţilor  (Valentina's Day). Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândurile oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.

          Numele Dragobete vine de la "beat de dragoste" şi se mai numeşte Sf. Ion de primăvară, cel care este fiul babei Dochia. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc  nunta păsărilor din pădure. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi.

 Tradiţii şi obiceiuri

          Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

         În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Aşadar, bucuria şi veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esenţiale ale acestei sărbători a dragostei!
        Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne fereşte, sacrificată la Dragobete.
       Sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă „ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă”.

Acasă

Bunelul pune mâna streaşină la ochi:

¾     Vin cocoarele!

Vede şi Dumitriţa cocoarele sub zare.

¾     De unde vin cocoarele? întreabă Dumitriţa.

¾     Din ţările calde, zice bunelul.

¾     Dar de ce vin? întreabă Dumitriţa.

¾     Că şi la noi se face cald, zice bunelul.

¾     Şi n-au să mai plece înapoi? întreabă Dumitriţa.

¾     Au să plece la toamnă, zice bunelul.

¾     Dar de ce la toamnă? întreabă Dumitriţa.

¾     Că toamna se lasă frigurile, zice bunelul.

¾     Şi unde au să trăiască până la toamnă? întreabă Dumitriţa.

¾     În cuiburile lor, zice bunelul.

¾     Iar în ţările calde tot în cuiburile lor au trăit? întreabă Dumitriţa.

¾     Tot în cuiburile lor, zice bunelul.

¾     Înseamnă că ele au două cuiburi? întreabă Dumitriţa.

¾     Două cuiburi, zice bunelul.

¾     Da cuiburile lor sunt ca nişte case? întreabă Dumitriţa.

¾     Sunt casele lor, zice bunelul.

¾     Înseamnă că ele au două case? întreabă Dumitriţa.

¾     Două case, zice bunelul.

¾     Da noi de ce n-avem două case? întreabă Dumitriţa.

¾     Dacă noi nu sântem păsări călătoare, zice bunelul.

¾     Dar îi mai bine să nu fim păsări călătoare? întreabă Dumitriţa.

¾     Mai bine, zice bunelul.

¾     Dacă am fi păsări, am avea două case şi am trăi ba în una ba în alta, zice Dumitriţa.

¾     Da' parcă tu ai vrea să laşi casa noastră şi să te muţi în altă casă? întreabă bunelul.

¾     N-aş vrea că în altă parte n-ar fi Nistrul, zice Dumitriţa.

¾     Nici eu n-aş vrea, zice bunelul.

¾     Dar tu de ce n-ai vrea? întreabă Dumitriţa.

¾     Tot de aceea, zice bunelul.

¾     Aşa-i că-i mai bine să ai numai o casă? întreabă Dumitriţa.

¾     Mai bine, zice bunelul.

¾     Da de ce-i mai bine? întreabă Dumitriţa.

¾     Că omu-i ca pomul, zice bunelul, se ţine de pământ cu rădăcinile...

¾     Da unde-s rădăcinile omului? întreabă Dumitriţa.

¾     Acolo unde e mama şi tata, bunelul şi bunica, străbunelul şi străbunica...

¾     Acasă? întreabă Dumitriţa.

¾     Acasă, zice bunelul.

Dumitru Matcovschi

Dumitru Matcovschi. Măria Sa Poetul.

Dumitru Matcovschi ( 20.10.1939, Vadul-Raşcov,  jud. Soroca - 26.06.2013, Chişinău). Familie de ţărani. Poet, prozator, dramaturg, publicist. Licenţiat în filologie la Universitatea de Stat din Moldova (1961). După absolvirea universităţii este angajat la ziarul ''Moldova Socialistă'' în calitate de redactor. Redactor şef-adjunct la săptămânalul ''Cultura'' (1966-1970), de unde, din motive ideologice, este forţat să plece. Redactor - şef al revistei ''Nistru''(Basarabia)(1988-1997). A publicat în paginile ei materiale despre istoria neamului şi scriitorii din perioada interbelică, a propagat cu totală dăruire ideea naţională. La 17 mai 1989 este victima unui accident rutier, urmând un tratament îndelungat.

            Debutează în poezie cu volumul Maci în rouă (1963). Cunoscut dramaturg al cărui piese au fost şi sunt montate de toate teatrele din republică, semnatar a unor pânze epice ce reflectă viaţa satului prutonistrean, eseist neobosit care abordează temerar problemele arzătoare ale Basarabiei, Dumitru Matcovschi este total dăruit scrisului, literaturii. Scriitor al Poporului (1989), membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova; deţine Premiul de Stat al Republicii Moldova(1989); Premiul pentru poezie Nichita Stănescu (1997); Ordinul Republicii (1995).

Stejarul

            Stejarul de la răscrucea celor două drumuri, care duc - unul spre Odaia Rusului, iar altul spre pădurea Crainei, a fost, de când ţine minte Duda, cel mai plăcut loc de odihnă pentru călătorul obosit de cale. Creştea stejarul în mijlocul câmpului.

            Stejarul de la răscrucea celor două drumuri a trecut ca bunelul prin două războaie. A fost ca şi bunelul rănit în ultima bătălie, dar, spre deosebire de bunelul, stejarul de la răscruce a întâlnit întotdeauna apele cerului cu braţele larg desfăcute, cu fruntea sus ridicată, cu dorul de pădure, fremătându-i în ramuri nestăvilit.

Ploile i-au crescut rădăcinile mai adânci şi mai nestrămutate.

Ploile l-au făcut să-şi uite durerile.

Ploile au încercat să-i tămăduiască rănile...

            Dar taman atunci când stejarul de la răscruce, se părea, trăieşte o nouă tinereţe, când păsările se întorceau de peste mări şi ţări să-l îmbrace în cântece şi în glorie, stejarul de la răscruce n-a mai ştiut să crească frunză verde.

Şi a rămas în mijlocul câmpului fără de umbră şi fără de suflare. Oamenii care l-au scos din ţărână i-au găsit rădăcinile sănătoase, dar i-au aflat tulpina cu scorbură, şi au zis oamenii care l-au scos din ţărână:

            ''A fost mai tare decât un stejar stejarul, schijele să nu-l fi atins avea să trăiască mult şi bine, dar l-au atins schijele şi a murit, şi n-a murit de moarte bună''.

A murit frumos stejarul de la răscruce, în mijlocul câmpului a murit. Din sămânţa lui creşte acum o mladă nouă, pui de stejar cu frunză sunătoare şi glas de bucium în ram..

F.M

Grigore Vieru: Simbol de renaştere spirituală şi naţională

            Astăzi 14 februarie, cel mai mare Poet Naţional - Grigore Vieru, ar fi împlinit vârsta de 79 de ani, dacă viaţa nu i-ar fi fost curmată în subitul accident din 18 ianuarie 2009. 

Grigore Vieru s-a născut în ziua dragostei, a emanat pe parcursul vieţii dragoste faţă de mamă, ţară, limbă şi faţă de oameni. Chiar şi după ce a trecut în nefiinţă poetul emană în continuare acest sentiment frumos ''Dragostea'' prin opera sa.

            Începând de cu orele 10.00, cu omagii pentru Marele Poet au venit copii de la Grădiniţa Nr. 40, împreună cu doamnele educatoare Prohorov Vera, Donica Antonina şi profesoarea de muzică Ohladciuc Svetlana. Doamna Maria Chirilă le-a vorbit copiilor despre copilăria poetului: ,, Grigore Vieru s-a născut în satul Pererîta, fostul județ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru. Copilăria poetului a fost grea, a coincis cu anii războiului şi foametei din 1946-1947, a rămas de mic fără tată...''. În sala Centrului Academic Eminescu au răsunat melodios versurile poetului, care au fost recitate cu ardoare din sufleţelul acestor minunaţi copii: Racheta, Prietenia, Racul, De ce?... O surpriză inedită ne-au adus-o aceşti micuţi interpretând cântece pe versurile lui Grigore Vieru, la pian dna Ohladciuc Svetlana.

            Omagii au venit să-i  aducă Poetului şi elevii de la Liceul Internat Republican cu Profil Sportiv, clasele a II-a, a III-a, a IV -a, împreună cu doamnele profesoare Ciolac Aliona, Velicu Valentina şi Juncu Rodica, Liceul Teoretic Mihai Eminescu clasa a II-a ^''C'', profesoară Garaz Eleonora şi elevii clasei a V-a^''B'' de la Gimnaziul Nr.31. Elevilor le-au fost prezentate interviuri şi filmuleţe despre Grigore Vieru, audiind deasemenea şi cîntece pe versurile poetului: Mi-e dor de tine mamă, Pentru ea, Ţărişoara mea etc. Doamna Chirilă le-a prezentat elevilor, volumele de cărţi cu opera poetului: Taina care mă apără, Grigore Vieru - Poetul, Soare,soare, domn frumos, Acum şi în veac.

               Şi micii învăţăcei au venit pregătiţi cu un recital extraordinar literar -muzical, astfel au răsunat: Cămăşile, Duminica, Mi-e dor de tine mamă, Răsai, De-ai curge tu Prutule etc.

            La final, doamna Maria Chirilă a îndrumat copiii să citească, să înveţe pe de rost poeziile lui Grigore Vieru care sunt capodopere de valoarea universului. Ioan Alexandrescu spunea: '' Grigore Vieru e un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va '' suflet în sufletul neamului său''.  Întâlnirea a fost încheiată cu versurile Marelui Poet:

                                                    

                                                     Lângă doină şi izvor

Nu-i uşor să-ţi fie dor,

Nu-i uşor să fii curat

Pe pământ înstrăinat.

Vă las dorul cel durut

Şi nădejdea de la Prut.

V-am crescut, v-am ridicat,

Ma pot duce,

Ma pot duce împăcat.

        

  D-na Elena Dabija a ţinut să mulţumească copiilor pentru participare activă şi inspirată la evenimentul de astăzi, acordându-le diplome de participare la concursul de poezie ''Grigore Vieru - Poetul copilăriei şi al iubirii'', următorilor elevi: Răcilă Evelina, Istrati Maxim, Grăjdian Liviu, Iuftimovschi Valeria, Trofim Emilia, Cruşnevschi Maria.

           Ziua de astăzi a lăsat în urmă frumoase omagii dedicate în vers liric lui Grigore Vieru -leagănul spiritalităţii române. Grigore Vieru va rămâne mereu zălog al dăinuirii noastre în 

                                                      timp şi spaţiu.

                                                                                                                                Fărîmă Marcela

Ziua siguranţei pe INTERNET!

Iepurile şi Ţestoasa de Esop

            Un iepure care privea mersul leneş al unei ţestoase îi spuse acesteia în glumă:
- Vrei să facem o întrecere, să vedem cine aleargă mai repede?
Ţestoasa încuviinţă.
            A doua zi, dis-de-dimineaţă, veniră la locul hotarât pentru începerea cursei. Multe animale voiau să priveasca intrecerea şi aşteptau cu nerăbdare.
            Domnul Şoarece trase o linie roşie pentru start şi veveriţa dădu semnalul de plecare cu un fluier.
Iepurele porni val-vârtej, iar ţestoasa încetinel, dupa cum îi era felul.
           

Cum o luase cu mult înaintea ţestoasei, iepurele se aşeză să mănânce câţiva morcovi proaspeţi.
În timp ce mânca, trecu şi ţestoasa, asudată, dar hotărâtă să nu se dea bătută.Iepurele mai alergă un pic şi, în dreptul unui sat, se aşeză sub un copac sa se odihnească.
            Târziu, ţestoasa îl ajunse din urmă, dar trecu mai departe fara să se oprească.Iepurelui i se facu somn.
Îşi spuse:
- Soarele ăsta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Ţestoasa e înceată şi voi avea timp s-o întrec!

Când se trezi, văzu ca se lăsă noaptea.
            Sări ca ars şi porni pe urmele ţestoasei.
În departare, o văzu cum trece linia de sosire şi câştigă întrecerea.
            Toate animalele au aplaudat-o.
I-au dat apoi o cupă, ca unei mari câştigătoare.
Iepurele a ajuns târziu, obosit şi ruşinat, tocmai el, care credea că este cel mai bun alergător.
            Aşa a aflat că străduinţa este un dar nepreţuit!!!

                 

Publicat: Fărîmă Marcela

Căsuţa din pădure

  A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, şi tăietorul ăsta trăia cu nevasta şi cele trei fetiţe ale lor într-un bordei, la marginea unui codru unde arareori călca picior de om. Şi într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la lucru, ca de obicei, tăietorul îi spuse nevestei:

        - Când s-o face de amiază, trimite-mi pe fata cea mare în pădure, cu merinde, că altminteri n-o să pot mântui lucrul. Şi ca nu cumva să se rătăcească, mai adăugă el, o să iau cu mine punga asta de mei şi o să presar boabele pe tot drumul.

        De îndată ce văzu soarele strălucind sus pe cer, deasupra pădurii, fata cea mare porni la drum cu o oală plină cu ciorbă. Dar vrăbiile de câmp şi de pădure, ciocârliile, cintezoii, mierlele şi ereţii ciuguliseră de mult boabele de mei. Aşa că fata nu mai putu să dea de urma drumului. O porni atunci la întâmplare şi merse ea aşa, până ce amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufniţele scoteau tot soiul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre pomi.

        "Acolo trebuie că e vreo aşezare de oameni, gândi ea; şi-mi spune inima că nu m-or lăsa pe seama fiarelor şi s-or îndura să-mi dea adăpost peste noapte..." Şi se îndreptă, încrezătoare, spre lumina aceea. Curând se afla în faţa unei căsuţe cu ferestrele luminate. Bătu la uşă şi un glas aspru îi răspunse dinăuntru: "Intră!" Fata păşi în tinda întunecoasă şi bătu la uşa odăiţei. "Dar intră o dată!", strigă acelaşi glas aspru.

        Şi când deschise uşa, fata văzu şezând la o masă un bătrân alb ca neaua, împovărat de ani. Moşneagul îşi ţinea obrazul sprijinit în mâini şi barba lui albă se revărsa peste tăblia mesei, până aproape de pământ. Lângă vatră se odihneau trei făpturi: o găinuşă, un cocoşel şi o vacă bălţată. Fata îi povesti bătrânului toate câte i se întâmplaseră şi-l rugă să-i dea adăpost peste noapte. Bătrânul se întoarse atunci către cele trei făpturi şi le zise:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

"Ducs!", răspunseră ele şi, pesemne, în limba lor, asta înseamnă "Să-i facem pe voie!", căci bătrânul vorbi mai departe:

        - La noi o să găseşti câte nu gândeşti şi toate din plin; du-te afară la vatră şi pregăteşte-ne ceva pentru cină!

În bucătărie, fata găsi atâtea, c-ar fi avut cu ce să îndestuleze o omenire întreagă. Se apucă ea de găti o mâncare să-ţi lingi degetele, nu alta, dar la cele trei făpturi nu se gândi defel. Aduse după aceea la masă o strachină plină vârf cu bucate, se aşeză lângă bătrânul cel coliliu şi mâncă până ce-şi potoli foamea. După ce se sătură de-a binelea, îl întrebă pe bătrân:

        - Ei, acu' îs obosită; unde găsesc un pat să mă culc?

Cele trei făpturi răspunseră într-un glas:

                                Cu el ai mâncat,

                                Cu el ai băut,

                                Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

                                Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

Atunci bătrânul grăi:

        - Urcă treptele astea şi o să dai de-o odaie cu două paturi; scutură-le bine şi aşterne pe el cearşafuri curate, că viu şi eu îndată să mă culc.

        Fata urcă treptele şi după ce scutură paturile şi le primeni se întinse într-unul, fără să-l mai aştepte pe bătrân. După puţin veni şi bătrânul cel alb ca neaua. Şi când văzu că fata e cufundată într-un somn adânc, deschise o uşiţă în podea şi-i dădu drumul în pivniţă.

Seara, târziu, tăietorul de lemne se întoarse acasă şi-o luă la rost pe nevastă-sa că l-a lăsat să flămânzească toată ziua.

        - Nu-s vinovată cu nimica, răspunse femeia. Fata a plecat cu prânzul, aşa cum ne-am înţeles, dar pesemne că s-o fi rătăcit; mâine o să se înapoieze acasă, n-ai grijă!

A doua zi, tăietorul se sculă înainte de revărsatul zorilor şi când fu să plece îi spuse nevesti-sii să-i trimită mâncarea cu fata cea mijlocie.

        - O să iau cu mine o pungă cu linte, o linişti el; boabele de linte sunt mai mari decât cele de mei, aşa că fata o să le poată vedea mai uşor şi n-o să mai rătăcească drumul, ca soru-sa.

Când veni vremea prânzului, fata cea mijlocie porni şi ea cu mâncarea în pădure, dar nu găsi pe drum nici urmă de linte. Ca şi-n ajun, o ciuguliseră păsările codrului, de nu mai rămăsese măcar un bob. Fata rătăci în pădure, până se înnoptă, şi nimeri şi ea la căsuţa bătrânului. Acesta o pofti să intre înăuntru şi, de cum păşi pragul, fata îl rugă pe unchiaş să-i dea ceva de mâncare şi s-o adăpostească peste noapte.

        Bătrânul cu barba albă se adresă din nou celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

Cele trei făpturi răspunseră iarăşi "Ducs!" şi toate se petrecură ca şi cu o seară înainte: fata găti nişte bucate să-ţi lingi degetele, nu alta; mâncă şi bău cu bătrânul, după pofta inimii, dar nu se îngriji câtuşi de puţin de animale. Când întrebă unde ar putea să-şi găsească un culcuş pentru noapte, ele îi strigară drept răspuns:

                                Cu el ai mâncat,

                                Cu el ai băut,

                                Dar gândul la noi nu ţi-a fost.

                                Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!

De îndată ce fata adormi, intră şi bătrânul în odaie; o privi cu luare-aminte, clătină din cap şi, deschizând uşiţa cea tainică, o lăsă şi pe ea să cadă în pivniţă.

        A treia zi dimineaţa, tăietorul de lemne îi spuse nevesti-sii:

        - Astăzi să-mi trimiţi mâncarea cu fata cea mică; ascultătoare şi cuminte cum o ştiu, sunt sigur c-o s-o ţină numai pe drumul drept, nu ca surorile ei, care nu pot să stea o clipă locului, de parc-ar fi nişte zvăpăiaţi de bondari!

Dar nevastă-sa nici nu voi să audă:

        - Vrei să-mi pierd şi copilul cel mai drag?

        - Fii fără grijă, îi răspunse el; fata n-o să se rătăcească, căci e cuminte şi deşteaptă. Dar vorba ceea: "Paza bună trece primejdia rea", aşa că tot am să iau nişte mazăre, s-o presar pe drum; boabele de mazăre sunt mai mari decât cele de linte şi-i vor arăta calea adevărată.

Dar când mezina ajunse în pădure, nu găsi nici măcar un bob de mazăre, căci porumbeii îşi umpluseră de mult guşile cu ele, aşa că nici ea nu mai ştiu încotro s-o apuce. Rătăcea de colo-colo şi nu-şi găsea o clipă de linişte, gândindu-se că bietul taică-său o să flămânzească din pricina ei şi că maica-sa o să se tânguie amarnic dacă s-o întâmpla ca nici ea să nu se mai întoarcă acasă.

        Când se înnopta de-a binelea, numai ce zări şi ea luminiţa scânteind printre pomi şi, luându-se după ea, ajunse la căsuţa din pădure. Se rugă frumos de bătrân să-i dea adăpost peste noapte şi omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

"Ducs!", răspunseră ele. Atunci fata se apropie de vatra lângă care stăteau animalele şi le dezmierdă drăgăstos; mângâie găinuşa şi cocoşelul, netezindu-le penele lucioase, iar pe vaca cea bălţată o scărpină între coarne.

        Şi după ce, ascultând de îndemnul bătrânului, găti o ciorbă straşnică şi aduse castronul pe masă, îşi zise: "Oare se cade ca eu să mă îndestulez cu de toate, iar bietele animale să nu capete nimic? Că doar în casa asta găseşti câte nu gândeşti, şi toate din plin. Nu s-ar cuveni ca mai întâi să mă îngrijesc de animale?" Ieşi afară, după orz, şi-l presără pe dinaintea găinuşei şi a cocoşelului, iar pentru vacă aduse un braţ bun de fân aromat.

        - Mâncaţi cu plăcere, dragele mele animale, le îmbie fata, şi dacă vi-e sete, o să vă aduc şi apă proaspătă.

Aduse apoi o găleată plină cu apă şi găinuşa şi cocoşelul se cocoţară îndată pe marginea găleţii; îşi afundară ciocurile în apă şi cât ai clipi îşi ridicară capul drept în sus, aşa cum beau păsările, iar vaca cea bălţată trase şi ea o înghiţitură zdravănă. După ce animalele se săturară, fata se aşeză la masă lângă bătrân şi mâncă ceea ce-i lăsase el. După puţină vreme, găinuşa şi cocoşelul îşi vârâră căpşorul sub aripi şi vaca cea bălţată începu să clipească din ochi, semn că-i era somn. Atunci fetiţa întrebă:

        - N-ar fi timpul să mergem la culcare?

Omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:

                                Găinuşa mea bălaie,

                                Cocoşel cu mândre straie,

                                Şi tu, vaca mea bălţată,

                                Răspundeţi fetei pe dată!

Şi ele răspunseră "Ducs!". Apoi, către fetiţă:

                                Cu noi ai mâncat,

                                Setea ne-ai astâmpărat

                                Şi te-ai îngrijit cu drag de fiecare,

                                Somn uşor! E timpul de culcare...

        Fata urcă treptele, scutură bine pernele şi abia isprăvi de întins aşternutul proaspăt, că şi veni bătrânul; se lungi în pat şi barba lui cea albă îi ajungea până la călcâie. Fata se urcă în patul celălalt şi adormi pe dată.

        Dormi ea liniştită, până pe la miezul nopţii, când se iscă în casă o asemenea hărmălaie, că fata se trezi deodată din somn. Pârâia şi scârţâia prin toate ungherele; uşa se deschidea cu zgomot şi se izbea de perete, grinzile trosneau ca şi cum ar fi fost smulse din încheieturi, iar treptele păreau că sunt gata-gata să se prăbuşească. În cele din urmă se auzi o bubuitură asurzitoare ca şi când s-ar fi năruit întreg acoperişul. După ce zgomotele se potoliră, şi cum nu i se întâmplase nimic, fata continuă să stea liniştită în patul ei şi adormi din nou.

        Dar când se trezi a doua zi, soarele răsărise de mult şi ce-i văzură ochii? Se afla într-o sală mare şi-n jurul ei toate se scăldau într-o strălucire nemaivăzută; pereţii erau zugrăviţi cu flori de aur, pe un câmp de mătase verde, iar patul era de fildeş şi plapuma de catifea purpurie. Foarte aproape de ea, pe un scaun, se afla o pereche de pantofi brodaţi cu mărgăritare. Fetei i se păru că totul e un vis, dar trei servitori îmbrăcaţi în straie bogate intrară în iatac şi o întrebară ce le porunceşte.

        - Căutaţi-vă de treabă, răspunse fata. Mă scol îndată, să-i gătesc bătrânului o ciorbă şi, după aia, o să-mi satur găinuşa cea frumoasă, cocoşelul cel frumuşel şi frumoasa vacă bălţată.

        Fata gândea că bătrânul trebuie să se fi sculat de mult, dar când aruncă o privire spre patul lui moşneagul dispăruse şi-n locul moşneagului în pat se afla un străin. Îl privi mai cu luare-aminte şi-şi dădu seama că e tânăr şi frumos. Tocmai atunci se trezi şi flăcăul şi, ridicându-se în capul oaselor, zise:

        - Sunt fecior de împărat şi am fost blestemat de-o vrăjitoare afurisită să trăiesc în pădurea asta, sub chipul unui om bătrân, albit de ani. Nimănui nu i s-a îngăduit să mă însoţească, în afară de cei trei servitori, care au luat unul înfăţişare de găinuşă, altul de cocoşel şi altul de vacă bălţată. Şi-mi era dat să zac sub puterea blestemului până ce s-ar fi ivit o fată cu inimă atât de bună, încât bunătatea ei să se reverse nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor... Ţie ţi-a fost hărăzit aceasta şi-n miez de noapte ne-ai izbăvit de cruntul blestem. Şi casa cea veche din pădure s-a prefăcut iarăşi în palatul meu împărătesc...

        După ce se sculară, feciorul de împărat porunci celor trei servitori să se gătească de drum, pentru a da de urma tăietorului de lemne şi a nevestei sale şi să-i poftească la nuntă.

        - Dar unde sunt cele două surori ale mele? întrebă fata.

        - Le-am încuiat în pivniţă şi mâine dimineaţă vor fi duse în adâncul pădurii, la un cărbunar, ca să-l slujească până ce s-or face mai bune şi nu vor mai lăsa să flămânzească bietele animale.

                                                                                                        Fraţii Grimm