Anul Calului de Lemn

PETRE ISPIRESCU. JUDECATA VULPII

Un om, odată, mergea la treaba lui prin nişte munţi. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se şi grăind:

— Fă-ţi milă şi pomană, creştine, şi mă scapă de la pieire.

— Cine eşti tu, şi unde te afli?

— Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, aşa să trăieşti, şi dă la o parte piatra de deasupra.

Omul caută în dreapta, caută în stânga şi dă de văgăună, deasupra căreia era un pietroi mare. Ce să vezi D-ta? Acolo era culcuşul unui balaur. Pe când se afla încolăcit şi dormea, iată că un colţ de piatră, groaznic de mare, se desface din munte şi, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului şi-l închide acolo. Şarpele, svâc! în sus svâc! în jos, ca să iasă. Aş! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunii de nu rămăsese loc deschis nici cât să bagi degetul. Se zvârcolea balaurul în gheara morţii de foame, de sete şi de osteneală, şi ca să scape de-acolo era peste poate. Rugăciunile şarpelui înmuie inima omului şi acesta, înduioşat de nenorocirea bietului şarpe, se pune de caută o pârghie, se luptă cu bolovanul de piatră şi, încet, încet, îl dete niţel la o parte de d-asupra văgăunii, atât cât putu şarpele să iasă.

— Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu şi eu în voie, zise balaurul. Găteşte-te acuma, omule, că am să te mănânc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.

— Ce stai tu de vorbeşti, balaure? D-apoi eu ţi-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata?

— Bine, nebine, nu voi să ştiu. Răsplătire la noi nu scrie. Şi deodată se încovrigă împrejurul omului şi-l cuprinse, de acesta nu se mai putea mişca din loc.

— Stăi, frate, mai zise omul; astfel ţi-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.

— Să mergem, dacă vrei judecată. Dar eu îţi spui că o să pierzi. Totuşi, ca să nu poţi a te plânge că te-am mâncat pe nedrept, haidem şi la judecată. Numai grăbeşte paşii, că mi-e foame de tot.

Şi mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe câmp cu paşi grăbiţi şi tremurând de frică. În calea lor întâlnesc un bou păscând şi se îndreptară către dânsul.

— Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe şarpele ăsta, şi iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?

— Da! prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de când eram viţel. Nu fu destul că îmi lua laptele, când eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreţ de-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car şi la toate poverile la care mă punea el, fără să cârtesc; acum cică am îmbătrânit, mă lasă pe câmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraş niţel, şi apoi să mă vândă la măcelar. Aşa este dreptatea omului.

— Auzi, omule? întrebă, balaurul.

— Aud, răspunse omul. Dar să ştii că eu nu sunt mulţumit de judecata boului. Să mergem şi la altul.

— Poţi tu să mergi la câţi vei pofti. Eu una ştiu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvânt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem şi la alt judecător.

Omul, cu inima cât un purice de frică, o ia înainte pe drum şi, întâlnind un cal într-o livadă, îi zise şi lui:

— Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, şi iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e?

— Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dar tu, omule, cum faci dreptate pe pământ? Nu care cumva oare te socoteşti a fi mai breaz? Noi slujim la stăpânul nostru din tată în fiu. Când eram mic, copiii lui se jucau cu mine şi îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din câte primejdii nu l-am scăpat! şi cât am muncit, amărâtul de mine! mai de multe ori flămând decât sătul, ajunsesem într-un rând să zac pe coaste de foame şi de neîngrijire. Acum mă găseşte că prea sunt bătrân. Mi-a dat drumul să pasc în voie până să-şi găsească timp, să-mi dea cu parul în cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pământ.

— Auzi, tu, omule? zise balaurul.

— Aud, răspunse omul. Şi cu toate astea eu nu sunt mulţumit de judecată. Să mergem şi la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi şi astă rugăciune, să te ţină Dumnezeu.

— Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi D-ta. Şi deşi-mi vine leşin de foame, iată mă înduplec şi de astă dată, numai şi numai să nu-ţi mai rămână nici un cuvânt de bârfeală, şi să-ţi tacă fleoanca. Aidem şi la al treilea judecător.

Mai mergând ei ce mai merse, întâlniră o vulpe.

— Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, şi iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e? Judecă tu!

— Ce ai zis, ce ai zis? întrebă vulpea.

Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.

— Ca să judec, trebuie să merg la faţa locului, să văd eu cu ochii mei şi să aud cu urechile mele. Altfel nu ştiu să judec.

Se învoiră şi plecară câteşitrei la faţa locului. Şi, ajungând aici, începu omul să spună şiretenia pricinii:

— lacă, ici în văgăuna asta şedea balaurul încolăcit, şi pietroiul ăsta năpraznicul, căzând din munte, îi astupă ieşirea. Trecând pe-aici, şarpele se rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul niţel la o parte şi-i făcui loc să iasă. El, dacă ieşi, mă cuprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se peste mădularele mele şi voieşte să mă mănânce.

— Aşa este, balaure?

— Aşa da! Fiindcă astfel cere dreptatea.

Vulpea se gândi niţel şi răspunse:

— Măi, frate, desluşiţi-mă bine, că eu nu pricep aşa avocăţeşte. Spune, omule, şiretenia din capul locului şi arată¬mi şi cu mâna.

Omul începu din nou să spună şi cu gura, să arate şi cu mâna.

— lată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta şarpele încolăcit şi astupat acolo de pietroiul ăla maa...

— În văgăuna asta, ziseşi, întrerupse vulpea. Ce smintit eşti, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.

— Drept spui.

— Aşa este, balaure?

— Tocmai precum spune omul.

— Fie, că mie nu-mi vine să cred că poate să încapă o aşa namilă de trup într-o văgăună atât de micuţă. Trebuie să văd cu ochii mei, ca să cred. Şarpele vru să încredinjeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se târăşte, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Şi tocmai când balaurul zicea vulpii:

— Acum vezi?

— Văd.

— Ei, crezi?

— Cred.

— Judecă după dreptate.

— După dreptate judec.

Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, dete piatra la loc, şi clapc! acoperi văgăuna din nou.

Vulpea zice:

— Aşa cere dreptatea.

Poveste cu tâlc

Publicat: Fărîmă M

Colindăm, colindăm iarna!

O colindă cântată de Mihai Eminescu

       Atmosfera sărbătorilor de iarnă ţine de lumea magiei. Astăzi, copii de la grădiniţa Nr.40, gr. 14 şi clasa a V-a^''A'' de la gimnaziul Nr. 31 au adus spiritul Crăciunului la Centrul Academic Eminescu. Ei ne-au dăruit un adevărat spectacol: au spus ghicitori, urături şi colinde. Moderator a acestui spectacol a fost d-na Maria Chirilă, d-ei le-a vorbit copiilor despre tradiţiile şi obiceiurile sărbătorilor de iarnă şi le-a recitat un colind care se cânta pe vremea marelui poet Mihai Eminescu:

     Se ştie că marele poet cunoştea şi preţuia foarte mult creaţia populară. Să mi-l imaginăm pe Eminescu, cântând această colindă din colecţia sa, care a ajuns prin vremi până la noi. Să cântăm împreună cu Domnul poeziei româneşti!

Sculaţi, sculaţi, boieri mari,

Că vă vin colindători.

Nu vă vin cu nici un rău,

Ci v-aduc pe Dumnezeu,

Pe Dumnezeu mititel,

Mititel înfăşeţel,

Înfăşat în foi de mac,

Cu tichie verde-n cap,

Iar în fundul tichiei

Este-o piatră nestemată

Ce plăteşte lumea toată,

Ţarigradul jumătate

Şi Braşovu-a treia parte.

Sus în poarta lui Cristos

Să fiţi boieri, sănătoşi!

 Fărîmă Marcela

Pisoiaşul de Crăciun

de Corinne Machon

Era seara de Crăciun.

Obosit să caute o gaură cât de mică pentru a se strecura într-o casă, un pisoiaş se aşează, în cele din urmă, încolăcit, pe preşul de la intrare, sperând ca, în felul acesta, să se mai încălzească puţin.

Din păcate o voce groasă urlă dintr-odată la el:

- Pleacă de acolo, pisică murdară!

Pisoiaşul îl privi pe bărbat, implorându-l din priviri, dar acesta nu se lăsă deloc impresionat. Micuţul lăsă capul în jos şi pleacă. Afară se întuneca. Traversează strada principală, unde oamenii se grăbeau să-şi termine cumpărăturile pentru a merge să ia masa de Crăciun la căldură. Frigul era aprig, dar cu toţii zâmbeau din toată inima şi-şi urau:''Crăciun fericit!'', ''Crăciun fericit!''.

Nimeni nu-l observa pe pisoiaşul nostru, care stătea pe stratul fin de zăpadă, liniştit şi tăcut. Trist, acesta se hotărî să meargă drept înainte. Mult timp, auzi zgomotu străzii în spatele lui, apoi se făcu noapte şi totul fu învăluit în beznă.

După puţin timp, vântul se înteţi şi începu să ningă încet. Pentru o clipă, complet sleit de puteri , pisoiaşul privi în jur. Unde putea să găsească un adăpost? Îi era atât de frig, atât de foame! Se aşeză pe zăpadă, simţindu-se abandonat de toţi. Şi totuşi, acolo sus, pe cer, o steluţă, pe care o trezise spiritul Crăciunului, îl privea cu drag pe pisoiaş. Steluţa î-şi spuse că va face totul pentru a-l ajuta, căci nu era oare aceea noaptea în care se întâmplă minuni?

Pierdut între vis şi realitate, micul nostru pisoi nu auzea clinchete de zurgălăi care răsunau chiar deasupra lui. Steluţa începe să strălucească cu toată puterea ei, concetrându-şi lumina într-o singură rază care îl încălzea şi îl lumina pe pisoiaş.

Dar cine credeţi că ateriză acolo, chiar la miezul nopţii? Moş Crăciun, bineînţeles! Coborî din sanie.

- Mâncaţi prietenii mei, spuse el, împărţind câte o bucată de zahăr renilor săi. Ştiţi, sunt destul de supărat. Am ajuns la ultima casă şi încă nu am găsit cadoul potrivit pentru fetiţa care locuieşte aici. Numele ei este Maria şi mi-a cerut un cadou cu totul special... Doar atât mi-a spus! Of, ce încurcătură!

- Hapciu! strănută foarte tare un ren.

Moş Crăciun tresări şi întoarse capul. În acel moment zări o lumină ciudată care coboară din cer şi cădea pe pământ.

- Tu străluceşti aşa de puternic? o întrebă el pe steluţă.

Atunci ea lumină şi mai tare şi Moş Crăciun îl văzu, culcat în zăpadă, pe pisoiaşul nostru, ud tot şi pe jumătate mort de frig. Moşul se apropie şi-l ridică încet.

- Să mergem! spuse Moş Crăciun, acoperindu-l cu fularul. Nu  trebuie să-ţi mai fie frică.Eşti salvat.

Vântul începu din nou să bată şi luă pe sus lista cu numele tuturor copiilor pentru care Moşul pregătise cadouri, amintindu-i acestuia că nu-şi terminase încă treaba. Se scărpină în barbă. Ce îi mai rămase în sac? Un joc, o păpuşă...Nimic care să semene măcar la un cadou foarte special, aşa cum îi ceruse Maria. Steluţa îl lumină din nou pe pisoiaş, care se încălzise în fularul cel roşu.

- Sigur că da! exclamă bătrânul Moş Crăciun. Tu eşti cadoul special!

Tiptil, tiptil, Moş Crăciun se apropie de patul în care dormea, ca un înger, fetiţa cu numele Maria. Încet, puse pisoiaşul pe pernă şi dispăruse cu un zâmbet.

'' Ce fetiţă drăguţă'', se gândi pisoiaşul. Zări pe fereastră steluţa care strălucea pe cer. Îi spuse meunând:

- Mai rămâi puţin!

Chiar atunci, Maria se trezi. Când văzu pisoiul, chipul i se lumină!

- Cât eşti de drăguţ, cât eşti de dulce o să-ţi pun numele Bumbăcel!

Un nume! iată ceva ce pisoiaşul nostru nu avuse niciodată. Atunci avu acel sentiment că, totul va fi bine.

Încă nu s-a făcut dimineaţă... Ninge tot mai tare, dar într-un pat moale, dorm legănaţi de dragoste şi fără griji o fetiţă fericită şi un pisoiaş căruia i s-au îndeplinit dorinţele.

(traducere: Doina Medrea)

DE UNDE VINE CRĂCIUNUL?

Crăciunul, despre care toată lumea ştie că este Sărbătoarea Naşterii Domnului, are în istorie rădăcini mult mai adânci. El era sărbătorit înainte de naşterea lui Hristos, având, evident, şi alte semnificaţii.

         Specialiştii în istorie antică afirmă că acum 4000 de ani, mesopotamienii aveau o sărbătoare similară, care dura 12 zile şi în timpul căreia, din casă în casă, umblu cete de colindători, rudele şi prietenii îşi ofereau cadouri, iar pe mesele de sărbătoare erau nelipsite lumânările multicolore. Se consideră că multe dintre aceste tradiţii au apărut cu sărbătorirea de către mesopotamieni a Anului Nou. Acest popor cult credea în existenţa a mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk. În fiecare an, la sosirea iernii, se consideră că Marduk purta război cu forţele răului şi avea nevoie de susţinători – mesopotamienii serbând astfel, în ultimele 12 zile ale anului, Zagmuk. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor ca să câştige în război. În haine regeşti era însă îmbrăcat un criminal condamnat la moarte şi sacrificat în locul regelui.

      Persienii şi babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare, numită Sacaea. În una din zilele acestei sărbători, oamenii inversau rolurile: sclavii deveneau stăpâni, iar stăpânii – sclavi. Acesta era momentul cel mai aşteptat al sărbătorii, căci toată lumea se distra copios.

Şi vechii europeni credeau în spirite, vrăjitoar, stafii şi spiriduşi. Când se apropia Solstiţiul de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că soarele nu se va mai întoarce, de aceea organizau serbări cu tot felul de ritualuri închinate acestuia, implorându-l să revină.

      În Scandinavia, pe timpul iernii, soarele dispărea pentru mai multe zile. După 35 de zile de semiântuneric, erau trimişi cercetaşi în munţi să vadă când va apărea soarele. La aflarea veştilor bune se sărbătorea Yuletide, cu ruguri uriaşe aprinse şi, uneori, cu crengile copacilor împodobite cu mere, care să amintească de revenirea primăverii şi a verii.

      Grecii antici aveau o sărbătoare similară cu Zagmuk/Sacaea, închinată zeului Kronos, care era în război cu Zeus şi titanii.

Strămoşii noştri, romanii, îl cinsteau în această perioadă pe zeul Saturn. Sărbătoarea se numea Saturnalia şi ţinea de la mijlocul lunii decembrie până pe 1 ianuarie. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande de laur şi brad, pe care puneau lumânări aprinse. Deliciul sărbătorii era atunci când stăpânii şi sclavii îşi inversau rolurile.

    

 Saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei, dar creştinii au considerat-o păgânism, pentru că onora un zeu păgân. Primii creştini au vrut ca neaşterea Pruncului Iisus, care a avut loc în această perioadă, să fie o sărbătoare religioasă solemnă. Pe măsură ce creştinismul câştigă teritoriu, clerul era alarmat de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Deşi, iniţial, a încercat să interzică această sărbătoare păgânească, biserica a decis ca aceasta să fie schimbată şi închinată naşterii Pruncului Sfânt, fiul lui Dumnezeu, păstrându-se însă multe dintre tradiţiile vechilor petreceri.

 Publicat: Fărîmă Marcela

Colind

F.M

Mănuşa

(poveste ucraineană)

       Trecea un vânător prin pădure, iar în urma lui alerga un căţeluş. A mers vânătorul a tot mers şi a pierdut o mănuşă. Nu i-a observat lipsa, aşa că şi-a căutat de drum, iar aceasta a rămas străinică în pădure.

Iată că vine fuguţa un şoricel, intră în mănuşă şi zice:

-       Aici o să trăiesc eu!

Când colo, o broască  - vine ţupa-ţup! – şi întreabă:

-       Cine, cine trăieşte în mănuşă?

-       Şoricelul-rozăcelul. Dar tu cine eşti?

-       Sunt broscuţa –ţopăica. Lasă-mă să intru!

-       Hai vino.

Şi iată că-s două animăluţe. Vine fuguţa un iepuraş.Se apropie de mănuşă şi întreabă:

-       Cine, cine trăieşte în mănuşă?

-       Şoricelul-rozăcelul, broscuţa –ţopăica. Dar tu cine eşti?

-       Sunt iepuraşul-gonaşul. Primiţi-mă şi pe mine!

-       Vino.

-       Şi iată că-s trei animăluţe. Vine fuguţa o vulpişoară:’’Cine, cine trăieşte în mănuşă?’’

-       Şoricelul-rozăcelul, broscuţa –ţopăica, iepuraşul-gonaşul. Dar tu cine eşti?

-       Sunt vulpişoara-surioara. Primiţi-mă şi pe mine!

Iată că-s patru animăluţe. Când colo ca să vezi! – aleargă un lupuşor – şi tot dă târcoale mănuşii, întrebând:

-       Cine oare, cine trăieşte în mănuşă?

-       Şoricelul-rozăcelul, broscuţa –ţopăica, iepuraşul-gonaşul, vulpişoara-surioara. Dar tu cine eşti?

-       Sunt lupuşorul – surişorul. Primiţi-mă şi pe mine!

Intră şi el – uite că-s cinci animăluţe. Şi, ca din senin dă buzna un mistrecior, zicând:

-       Vai ce bi-i-ine, cine trăieşte în mănuşă?

-       Şoricelul-rozăcelul, broscuţa –ţopăica, iepuraşul-gonaşul, vulpişoara-surioara, lupuşorul – surişorul. Dar tu cine eşti?

-       Sunt mistrecior – colţişor. Primiţi-mă şi pe mine!

Mare necaz toţi doresc să intre în mănuşă.

-       Păi, tu nu mai încapi!

-       Mă ghemuiesc eu cumva, lăsaţi-mă!

-       Ei, ce să-ţi facem, hai intră!

    Îşi face loc şi acesta. Şi iată că-s şase animăluţe. Şi li-i aşa de strâmt, că nici nu se pot mişca! Când colo se aud trosnete de vreascuri – apare un urs – şi tot de mănuşă se apropie, mormăind:’’ Cine oare, cine trăieşte în mănuşă?’’

-       Şoricelul-rozăcelul, broscuţa –ţopăica, iepuraşul-gonaşul, vulpişoara-surioara, lupuşorul – surişorul, mistrecior – colţişor. Dar tu cine eşti?

-       Mor-mor-mor, câtă lume! Eu sunt Moş – Martin. Primiţi-mă şi pe mine!

-       Cum să te primim? Că doar e tare strâmt.
- Mă strecor şi eu cumva!

-       Ei hai, încearcă, dar pe la margine!

A intrat şi acesta – acuma-s şapte la număr, dar sunt atât de înghesuiţi, încât mănuşa mai-mai să crape.

     Între timp vânătorul şi-a luat de seamă că-i lipseşte o mănuşă. S-a întors să o caute. Căţeluşul gonea înainte. A alergat, a tot alergat, când colo -  ce să vadă!- stă mănuşa pe pământ, se tot mişcă. Şi căţelul începe să latre:’’ Ham-ham-ham!’’

       Animalele s-au speriat, au ţâşnit din mănuşă şi au zbughito care încotro. Ei iată că s-a apropiat vânătorul şi şi-a luat mănuşa.


Publicat: F.M

Fabulă: Leul şi Iepurile

Fărîmă Marcela

Robinson Crusoe

La 1 septembrie 1659 eroul principal se îmbarcă pe o corabie spre Guineea. În urma unui naufragiu, singurul supraveţuitor, Robinson Crusoe, ajunge într-o insulă necunoscută unde a trăit 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile. Aici l-a salvat pe Vineri de urmăritorii săi, dobândind, după mai mult de douăzeci de ani, un slujitor.

 “ M-am trezit  că se împlinise douăzeci şi trei de ani de când trăiam pe această insulă. Eram atât de obişnuit cu lucrurile şi cu felu-mi de viaţă, încât, dacă aş fi fost sigur că nici un sălbatic nu vine să mă tulbure, aş fi putut trăi resemnat şi cu dragă inimă tot restul vieţii.

   Între timp, reuşisem să-mi asigur şi o oarecare distracţie. Îl învăţam pe Poll (papagalul) să vorbească. Vorbea acum mai bine şi mai articulat. A trăit în preajma mea mai bine de douăzeci şi şase de ani. Nuştiu cât o mai fi trăit după plecarea mea, dar ştiu că în Brazilia papagalii ajung la o vârstă de o sută de ani.

   Câinele mi-a fost tovarăş credincios şi plăcut timp de şaisprezece ani şi a murit de bătrâneţe. Mi s-au înmulţit pisicile. N-am păstrat decât două. Restul au fugit în pădure şi sau sălbăticit. Parii plantaţi în jurul fortăreţei au crescut, transformându-se într-o pădure deasă.

    Eram acum în decembrie, în al douăzeci şi treilea an al şederii mele. Recolta era gata. Am fost surprins văzând lumina unui foc pe ţărm, spre capătul insulei, unde observasem odinioară urme de sălbatici. M-am întors în fortăreaţă şi am tras scara după mine. Apoi am pregătit totul pentru apărare. Flintele erau aşezate în poziţie de tragere. Am pus gloanţele în pistoale, hotărât să mă apăr până la capăt. Am îndreptat  ocheanul spre locul cu pricina. Acolo am zărit nu mai puţin de nouă sălbatici. Aveau cu ei  două pirogi trase pe mal. Mai târziu am înţeles că vin întotdeauna pe vreme de reflux şi că pot sta liniştit pe timpul fluxului. Astfel mi-am putut strânge recolta.

    Într-adevăr, cum a început curentul de flux spre vest, i-am văzut sărind în bărci şi îndreptânduse spre larg. Cu un ceas mai înainte au început să sară şi să dănţuiască.”

de Daniel Defoe

Dacă vreţi să aflaţi prin ce aventuri a mai trecut Robinson Crusoe, şi cum acesta a reuşit să revină în patrie, după o lipsă de treizeci şi cinci de ani, împreună cu Vineri. Citeşte cartea în întregime la Centrul Academic Eminescu!

Cu siguranţă că lectura v-a fi foarte interesantă.

Tradiţii şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou

La români sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datine şi credinţe, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafice etc. Colindele, colindele de copii, urările de belşug şi recoltă bogată cu Plugul, Pluguşorul, Sorcova, Jocurile cu măşti (Capra, Steaua, Ursul), Cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.

Colindul

Dintre obiceiurile româneşti, cel care a ajuns aproape să se identifice cu ajunul Crăciunului şi cu noaptea de Crăciun este colindul. În ajunul Crăciunului, cete de colindători sunt alcătuite cu precădere din copii, obiceiul numindu-se colindele copiilor. Se face deosebire astfel de colindatul propriu-zis, la care participă numai feciorii şi oamenii maturi. După miezul nopţii de 23-24 decembrie, copiii pornesc în grupuri mici să colinde din casă în casă. Dacă gazda binevoieşte să le deschidă, copiii vor avea parte de obişnuitele daruri: colaci, covrigi, cozonac, nuci, mere şi chiar bani.  

 Dintre obiceiurile româneşti, cel care a ajuns aproape să se identifice cu ajunul Crăciunului şi cu noaptea de Crăciun este colindul. În ajunul Crăciunului, cete de colindători sunt alcătuite cu precădere din copii, obiceiul numindu-se colindele copiilor. Se face deosebire astfel de colindatul propriu-zis, la care participă numai feciorii şi oamenii maturi. După miezul nopţii de 23-24 decembrie, copiii pornesc în grupuri mici să colinde din casă în casă. Dacă gazda binevoieşte să le deschidă, copiii vor avea parte de obişnuitele daruri: colaci, covrigi, cozonac, nuci, mere şi chiar bani. Alături de colindatul copiilor, în ajunul Crăciunului se mai întâlneşte în unele regiuni obiceiul umblatului cu icoana. Preoţii sau cântareţii bisericii poartă din casă în casă o icoană reprezentând naşterea lui Iisus, pe care membrii casei vizitate o sărută cu evlavie.    

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii-tinerii şi oameni în toată firea- se adună în cete bine rândiute. Fiecare grup îşi alege un conducător, numit vătaf sau jude. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu patrundă în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curte, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masa pentru ospăţul comun, vătaful casei porunceşte să se cânte alte cateva colinde. Numărul colindelor depinde în mare masură de belşugul de daruri pe care gazda urmează să le ofere colindătorilor.

Umblatul cu Capra

 Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal capra .Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. La oraş, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.

Pluguşorul

Urare tradiţională la români în preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul unei invocări magice legate de pământ. El este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit, cu timpul, de un plug în miniatură, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită migetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul magic. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă pe măsură ce se apropie de sfârşit.

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la răsărit".

F.M.

Brăduţul de Crăciun

Publicat: Farîmă M.

Casa lui Moş Crăciun

Publicat de Fărîmă M

Sărbătoarea Crăciunului în lume!

Moş Crăciun ajunge aproape peste tot în lume. Dar există şi locuri unde Moş Crăciun nu trebuie să facă mai nimic pentru că se ocupă alţii de împărţirea cadourilor. Iar în anumite ţări, Moşul vine doar la copii care cred în el.

 

Olanda şi Belgia

În Olanda şi Belgia există două sărbători importante pentru copii:

Sfântul Nicolae şi Crăciunul. Sfântul Nicolae vine la jumătatea lui noiembrie cu vaporul cu aburi, împreună cu sute de ajutoare, şi aduce multe cadouri. Dacă ajutoarele Sfântului Nicolae văd pe undeva un pantof gol, îl umple cu daruri micuţe, cu ciocolată sau cu alte dulciuri. Doar când Sfântul Nicolae se întoarce în Spania, pe 6 decembrie, acolo unde locuieşte poate veni şi Moş Crăciun. În ziua de Crăciun, el aşează cadouri sub bradul împodobit.

Brazilia

În fiecare casă este un brad frumos împodobit, iar sub brad se găseşte o mică iesle cu Iisus;

o coroniţă din brad e agăţată de uşă şi Papai Noel (Moş Crăciun) vine în noaptea de 24 şi 25 decembrie, ca să aducă daruri. În Brazilia sărbătoarea Crăciunului seamănă foarte mult cu cea din Europa. Cu toate acestea există o diferenţă semnificativă: în Brazilia este vară! Acestă ţară se află în emisfera sudică, ceia ce înseamnă că acolo este vară când la noi este iarnă. Deci, când Papai Noel soseşte cu săniuţa lui în Brazilia nu este strop de zăpadă. Din fericire, Moşul poate să zboare cu săniuţa...

Ungaria

În Ungaria, Moş Crăciun are puţină treabă de făcut.

Acolo, Jezuska (micul Iisus) se ocupă de brad şi de cadouri. Când copiii nu sunt acasă, Jezuska  vine cu o zi înainte de Crăciun şi împodobeşte bradul. Şi când bradul este gata, pune şi cadourile sub el. Din fericire, Jezuska nu trebuie să facă totul singur, primeşte ajutor şi de la îngeraşi. Camera unde se află bradul rămâne închisă până când îngeraşii sună dintr-un clopoţel. Abia atunci copii au voie să deschidă uşa, ca să vadă bradul împodobit şi cadourile frumos ambalate. Acestea trebuie deschise chiar în seara de Ajun, când toată familia se strânge în jurul bradului.

 Irlanda şi Marea Britanie

În aceste ţări se întâmplă câteodată ca la uşă să bată chiar Moş Crăciun!

Atunci copii au surpriza să găsească un sac plin cu cadouri. Dar, cel mai adesea, Santa Claus (numit şi Father Christmas) vine pe nesimţite când toţi  cei din casă dorm. El aşează cadourile sub brad sau la capătul patului în care dorm copiii!

A doua zi, masa tradiţională de Crăciun începe pe la ora două. Aceasta este  compusă din curcan umplut, cartofi copţi, şuncă, varză de Bruxelles, un fel de piure din mazăre numit "mushy peas", cu sau fără gust de mentă, iar ca desert - prăjitura specială de Crăciun, budincă de prune, şarlotă caldă, trifle (cu fructe deasupra acoperită cu un strat de şarlotă) şi multe, multe bomboane.

Rusia

Rusia e ţara unde, în secolulu trecut, Moş Crăciun nu trebuia să meargă.

Îi ţinea locul Ded Moroz (Moş Gerilă), care împărţea cadourile de Anul Nou împreună cu fiica lui Snegurocika. Ded Moroz seamănă mult cu Moş Crăciun. Îl cunoşti după barba lungă şi albă  şi după toiagul magic. Copiii îi trimit o scrisoare lui Ded Moroz, în care îi spun ce cadouri doresc. În ultima zi a anului cei mici, primesc cadourile. Acestea sunt aşezate sub bradul de Anul Nou. Copiii din Rusia nu au vacanţă de Crăciun, ci vacanţă de Anul Nou. În Rusia, Crăciunul se sărbătoreşte la 7 ianuarie.

Franţa

Petit Papa Noel este un colind de Crăciun foarte popular în Franţa. Înseamnă Tăticule Moş Crăciun şi, desigur, este un cântec despre Moş Crăciun. Cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, copiii din Franţa îi scriu o scrisoare lui Pere Noel (Moş Crăciun). În acestă scrisoare îi scriu ce cadouri şi-ar dori ei să primească. Cei care încă  nu ştiu să scrie, pot să deseneze ceva. Poşta din Franţa are evident multă treabă, căci toate aceste scrisori trebuie să ajungă tocmai în Finlanda. Şi, apoi, toţi copiii aşteaptă cu înfrigurare până la 25 decembrie, când toate cadourile vor fi sub brad!

Africa de Sud

Crăciun cu zăpadă în Africa? În niciun caz! În Africa de sud este vară din noiembrie până în martie. Aşadar, de Crăciun e vreme numai bună de a ieşi în natură, la picnic sau la grătar. Sunt invitaţi  membrii familiei şi toţi prietenii apropiaţi, iar pe rotisor sfârâie bucăţi mari de carne. În Johannesburg, cel mai mare oraş din Africa de Sud, corurile bisericeşti cântă, în fiecare an, la lumina lumânărilor. În zonele unde Vader Kersfees (Moş Crăciun) nu ajunge, oamenii pun cadouri şi dulciuri în cutii de pantofi şi le împart copiilor săraci. Astfel, peste 30.000 copii săraci primesc daruri cu ocazia Crăciunului.

                                  Statele Unite ale Americii

În a patra joi din  luna noiembrie se sărbătoreşte Ziua Recunoştinţei.

În această zi, americanii spun "mulţumesc" pentru toate lucrurile bune ce li sau întâmplat anul trecut. Ziua următoare încep pregătirile pentru Crăciun. În magazine, aceasta este cea mai aglomerată zi din tot anul: toată lumea vrea să cumpere un brad de Crăciun, felicitări, decoraţii şi alimentele pentru cina de Crăciun. Peste tot se aud colinde, iar aceasta îi place la nebunie lui Santa Claus (Moş Crăciun)! Câteodată, el se opreşte într-un mare magazin şi dă mâna cu copiii americani, strângând liste cu dorinţele acestora. Copiilor nu le rămâne decât să spere că Moşul le va umple ciorăpeii cu ceia ce şi-au dorit...

Germania, Austria şi Elveţia

Der Weihnachtsmann (Moş Crăciun) este cunoscut în Germania, Austria şi Elveţia, dar în multe zone cel care aduce cadouri este Das Chriskind. Acesta este un îngeraş cu aripioare albe, bucle aurii, cu o coroniţă pe cap şi îmbrăcat cu hăinuţă albă, decorată cu beteală aurie.În seara de 24 decembrie, imediat ce se întunecă, el pune cadouri sub brad, apoi aprinde lumânările, sună din clopoţel şi se face iar nevăzut. Das Chriskind are, în toate cele trei ţări pe care le-am enumerat, un oficiu poştal numai al lui, deschis în perioada Crăciunului. Copiii care îi trimit scrisori primesc şi un răspuns.

Spania

În Catalonia, în nord-estul Spaniei, sărbătoarea Crăciunului începe la 24 decembrie, cu dezvelirea lui Tio de Nadal, un trunchi de copac pe care e cioplită o faţă umană. În burta lui Tio găseşti ceva bun de împărţit la toată familia, cum ar fi bomboane, alune sau torro (desert specific din Catalonia). Apoi încep cele doisprezece zile ale Crăciunului. În Spania, Los Tres Rayes Magos (cei trei magi de la Răsărit) aduc pe ascuns cadourile în noaptea dintre zilele 5 şi 6 ianuarie, iar cei mici le primesc abia în dimineaţa de 6 ianuarie. Dar cămilile acestora nu pot ajunge peste tot şi atunci Papa Noel (Moş Crăciun) duce darurile acolo unde nu ajung magii.

Estonia

Copiii din Estonia au mare noroc. Ei au voie să-şi pregătească pantofii pentru cadouri aproape toată perioada de la începutul Adventului (postul Crăciunului) până la Crăciun. Ei îşi pun pantofii la fereastră, astfel încât ajutoarele lui Jouluvana (Moş Crăciun) să poată pune câte ceva în ei. Elfii, se furişează deseori pe la fereastră, ca să vadă cât de cuminţi sunt copiii. În noaptea de Crăciun, Moşul vine să aducă daruri pentru toată lumea. El bate la uşă şi lasă cadourile chiar la intrare sau intră în casă ca să asculte cum cântă copiii sau recită poezioare.

Australia şi Noua Zeelandă

Pentru că se află în emisfera sudică, Australia şi Noua Zeelandă sărbătoresc şi ele Crăciunul vara, ca şi Brazilia şi Africa de Sud. De fapt, acolo Crăciunul pică exact în mijlocul vacanţei de vară! Deci nu e prea tentant să petreci Crăciunul în casă! Cina de Crăciun, este de fapt un grătar în grădină. Ştiaţi că Santa Claus (Moş Crăciun) împarte cadourile mai întâi în Noua Zeelandă? Fiind cea mai estică ţară de pe glob, Noua Zeelandă este prima care se bucură de sosirea Anului Nou sau de răsăritul soarelui. Când copiii de acolo îşi deschid cadourile în dimineaţa zilei de 25 decembrie, oamenii celorlalte ţări încă mai dorm.

India

Cei mai mulţi locuitori ai Indiei sunt hinduşi.

Hinduşii nu au un singur Dumnezeu, precum creştinii, ci sute. Ei nu aşează o iesle sub brad şi nici nu se duc la biserică de Crăciun. În prima zi de Crăciun, în India toată lumea are zi liberă, dar alte sărbători sunt mult mai importante, cum ar fi Deepavali (Sărbătoarea luminilor) sau Anul Nou. Moş Crăciun numit de indieni Santa Claus, vine în seara de Crăciun, ca să aducă cadouri tuturor celor care au un brad împodobit. Brazii de Crăciun din India sunt aproape mereu din plastic, pentru că acolo nu cresc brazi naturali!

Publicat de Fărîmă Marcela