Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur. 

Era bine ascuţit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie. 

Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie. 

Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:

- Cum este când desenezi, îţi place?

Iar creionul galben îi răspundea fericit:

- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:

- Dar ţie ce îţi place să desenezi?

- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.

Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la frunze. 

Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde era nevoie de el. 

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.

Era atât de emoţionat…

Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.