În căutarea aventurilor...

Haideţi să citim poveşti, să creştem împreună cu ele. Pentru a înţelege sensul copilăriei vă invit să citiţi cartea "Pippi Şoseţica" de Astrid Lindgren, care am primit-o recent la Centrul Academic Internaţional Eminescu.

Poveştile despre Pippi Şoseţica sunt, poate, cele mai cunoscute şi cele mai iubite poveşti scrise de Astrid Lindgren, care şi-a început cariera de scriitoare în 1944. În acelaşi an a câştigat un concurs de cărţi pentru copii. A publicat peste patruzeci de romane pentru toate vârstele şi a câştigat numeroase premii, inclusiv prestigioasele premii Hans Christian Andersen şi Premiul Internaţional pentru Carte. Aceasta este prima dintre cărţile, deja celebre în întreaga lume, al căror personaj principal este Pippi Şoseţica, o fetiţă pe care copii au toate motivele să o invidieze. De ce? Pentru că Pippi nu a fost niciodată la şcoală, pentru că locuieşte singură-singurică, are un cal şi o maimuţică şi pentru că nu face decât ceea ce-i place. Alături de bunii ei prieteni, Tommy şi Annika, ea va trece prin aventuri încântătoare. 

Vă plac aventurile? Dacă da, atunci această carte e cea mai potrivită...
D.V.

"Isprăvile lui Guguţă" în vizorul elevilor de la L.T. "D. Cantemir"

La începutul anotimpului de iarnă, avem tendinţa de a ne aminti de frumuseţea poveştilor spuse la gura sobei de bunici. Însă profesoara de l. română Veronica Roşcovanu, de nenumărate ori preferă să organizeze ore de lectură pe marginea cărţii lecturate în încinta Centrului Academic Eminescu. Astfel copiilor povestea li s-a părut mult mai interesantă întrucât fac parte de la Liceul Teoretic "D. Cantemir", liceu bilingv. Elevii din cl. V-a C au avut această bucurie să vină în vizită pentru a face cunoştinţă cu nenumăratele şi valoroasele colecţii de carte, colecţii de documente, serviciile oferite. În urma căruia au devenit posesorii cardului BM "B.P. Hasdeu".

Iar cel mai important pentru ei a fost că au meditat asupra operelor citite de S. Vangheli, care anul acesta 2012 sărbătoreşte 80 de ani. Cartea care a lăsat amprente în memoria copiilor a fost "Isprăvile lui Guguţă". În urma acestei cărţi aici la centru au realizat în frunte cu profesoara un concurs, în care au fost mai multe runde. În aceste runde copii au fost nevoiţi să recunoască eroii în diferite situaţii, ipostaze, şi după care mai trebuiau să şi găsească fragmentul în carte. Au înscenat fragmente, au avut un joc de cuvinte, după care şi-au expus cu părerile despre perepeţiile lui Guguţă. 

A fost foarte interesant, copii au dat dovadă de curaj, isteţime şi de dorinţa de a vorbi corect în limba română.

D.V.

Copilăria şi imaginea ei în literatură

Ce este copilăria? Desigur că o să spunem copilăria  este vârsta fericirii umane, când totul este permis, totul pare un vis frumos cu multe bucurii, curcubeu.

Astăzi, mi-am propus să vă vorbesc despre Grigore Vieru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai copiilor. Povestirile lui Grigore Vieru emană jovialitate, lumină, vitalitate palierele cărora se înscriu pe acordurile oricărui suflet de copil. Prin Grigore Vieru credem în miracole.

Iată că astăzi o să faceţi cunoştinţă cu povestea "Pâine cu rouă", o poveste cu tâlc pentru cei mici. Lectură plăcută!...

Pâine cu rouă

Doru mânca tare prost şi alegea mâncarea. Mama îi punea dinainte toate bunătăţile lumii.

- Pâinică cu unt vrei?

- Nuuu!

- Cu icre?

- Vreauu!

Doru muşcă o gură din pâinea cu icre şi o lasă. Gustă felia cu miere, o miroase pe cea cu magiun.

- Nu vreau! Nu-i bunăăă!

Tatăl s-a uitat lung la băiat şi a spus:

- Apoi cea mai bună e pâinea cu rouă. Numai că de unde s-o luăm noi acum?

- Vreau pâine cu rouă... Dă-mi pâine cu rouă, scânci Doru.

Doru într-adevăr nu mâncase pâine cu rouă şi nici nu auzise de ea.

- Cea mai bună e roua de vie, spuse tatăl. Mergi mâine cu mine la vie şi mâncăm...

Apoi adăugă:

- Cea mai gustoasă e roua dimineţii. Ea se mănâncă cu pâine. Aşa că trebuie să ne sculăm mai dimineaţă.

Doru nu avea răbdare să guste pâinea cu rouă. A doua zi s-au dus dis-de-dimineaţă cu tatăl la vie.

- Cea mai gustoasă e roua rumenită de soare - a spus tatăl. Până ce se rumeneşte ea, noi hai să lucrăm puţin.

Şi tatăl puse pâinea şi untul, şi brânza, şi ceapa sub butuc, apoi se apucară de lucru. Ridicau viţele de la pământ, încărcate cu struguri, le prindeau cu grijă de sârmă - ca să nu putrezească poama.

Când ajunse la capătul rândului, Doru se uită la soare şi spuse:

- Mie mi-e foame.

Tatăl zâmbi:

- Bravo! Iată şi roua s-a făcut bună: rumenă-rumeoară s-o pui pe felioară!

Pâinea, tăiată felioare de acasă, era gata presurată cu rouă. Tatăl o lăsase descoperită şi roua se scuturase din frunze peste ea. Doru luă marginea, pentru că marginea avea cele mai multe mărgeluşe de rouă pe ea, o duse cu grijă la buze - să nu se împrăştie roua.

Fruntea lui rumenită de soare, bombată parcă coaja de pâine, strălucea şi ea în stropi de sudoare. Câţiva picuri se cotiliseră de pe frunte în jos pe obraz, apoi pe coaja de pâine.
Doru muşcă din ea cu poftă. Pâinea avea nu ştiu de ce gust sărăţel, dar era bună. Doru mâncă toată felia şi mai ceru una.
Era tare gustoasă pâinea cu rouă!

Dacă ţi-am trezit curiozitatea, dacă ţi-a plăcut această povestioară, Te invităm la Centrul Academic Eminescu să frunzăreşti toată cărţulia. E foarte frumoasă, viu colorată, imagini atrăgătoare şi povestiri cu tâlc...

Diana Vasilos

Povestea Păcală de Ion Creangă

     Cine este Păcală? Păcală este un personaj isteţ, un personaj care la sigur dragi copii o să aveţi ce învăţa. De ce şi ce? citiţi povestea...  

   Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

        - De unde eşti, măi creştine?

        - Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

        - Din care sat de la voi?

        - Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

        - Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

        - Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

        - Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

        - Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

        Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.

        - Dar cum te cheamă pe tine?

        - Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

        Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

        - Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

        - Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

        Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

        - Dar ce bucate se fac acolo la voi?

        - Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

        - Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

        - D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

        - Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

        - Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

        - Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

        - Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

        - Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

        - De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

        - Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

        - Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

        - Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

        - Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

        - Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

        - Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

        Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

        - Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

        - U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

        - Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

        - Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

        - Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

        - Dar cum? zise Păcală.

        - Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

        - I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

        - Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

        - Ei, cum?

        - Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

        - Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

        - Mă! da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

        - Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

        - Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

        - Avem.

        - Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

        Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Vasile-finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

Poveştile sunt prietenii noştri. Ele ne dezvoltă imaginaţia, vocabularul şi spiritul de observaţie. Pentru a ne simţi copii vă propun povestea:

Vasile-finul-lui-Dumnezeu 

  Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă 'n astă sară.

        Era un om - aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se 'nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul - cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        - Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o 'ntrebat Sf. Petrea.

        - Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        - Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi 'ntâi în sat.

        O 'nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată 'n căruţă ş-au zis s-o ducă 'ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea - că ea era săraca nevinovată - ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie - finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu 'ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o 'ntrebat:

        - Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        - Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        - Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân' atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        - Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        - Fată, de ce plângi tu?

        - Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        - Cum de-i balaurul cela?

        - Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        - Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        - Până mâne dimineaţă.

        - Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a 'nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş' o 'nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        - Bună cale, voinice, zice baba.

        - Mulţămesc, mătuşă.

        - Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        - Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        - Numai doi.

        - Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        - Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D' acesta era cu douăzeci şi patru de capete - straşnic era - şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        - Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        - Haide 'ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de 'ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        - Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        - Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        - Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se 'nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se 'nsoare şi să ia pe Soră - sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        - Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        - Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        - Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        - Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate - tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        - Dacă-i lua pe frate - tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă 'n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi 'ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        - Ce vrei, băiete?

        - Iaca, mama s-a 'mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        - Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        - Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        - M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        - I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        - Na-ţi brânză de asta - care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        - Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        - Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        - De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te 'ntorci la dânsa c' are să te prăpădească.

        - Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        - Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.

Sper să vă placă această poveste şi să trageţi unele concluzii şi învăţăminte pe marginea ei...

Bogăţia toamnei...

O zi cu soare, cu frunze ruginii. Miros de toamnă târzie...

CAI Eminescu a fost gazda unui minunat recital de poezie oferit de copii de la grădiniţa 40 şi anume din grupa a - VI-a. Copii minunaţi, frumoşi şi curaţi la suflet, pici care ne-au adus urări de bine şi de sănătate, ne-au recitat poezii despre anotimpul toamna, au cântat, au dansat hore. A fost foarte frumos. Uite ce însemană o educaţie bună, un bun simţ şi o mare dragoste către frumos şi carte, bibliotecă. Aceşti pici ne vizitează des, le place la noi, le place anturajul, cartea, biblioteca. Se simt liber, recită poezii fără să se sfieze, cântă de parcă sunt deja mari cântăreţi. Astăzi sala a radiat de lumina lor, de glăsicioarele mlădioase.

Desigur că si noi în semn de recunoştinţă le-am prezentat o carte care le-a plăcut mult şi anume volumul "Vesel îndrumar pentru vestiar" de Ion Anton. O cărţulie care nu numai că e frumos ilustrată şi hârtia e de calitate ci e şi plină de învăţăminte,  de poveţe. Aici întâlneşti poezioare scurte, hazlii şi cu logică. În această carte, copiii vor cunoaște ce fel de haine și încălțăminte preferă fiecare anotimp. Cum se pronunţă corect piesele de vestimentaţie, şi toate acestea le poate citi cu educătoarea, părintele sau de unul singur daca ştie a citi. O carte care cum se deschide se transformă în garderobă şi garderoba are mai multe dulăpioare, are 4 dulăpioare: iarna, primăvara, vara, toamna. Datorită  acestei garderobe copii vor şti cum trebuie să se îmbrace corect.Te-am intrigat? Te aşteptăm şi pe tine să faci cunoştinţă cu acest volum extraordinar...

D.V.

Basmul - copilărie

Poveştile sunt cele fără de care copilul nu e copil, visul nu e vis, copilăria nu e copilărie. Prin poveşti creşte pofta de a descoperi, de a face ceva nou, noi descoperiri şi desigur de a cunoaşte lumea din jur. Mihai Eminescu se numără ca fiind un bun cunoscător de poveşti bune, de poveşti ce au simţul moralist. Lectură plăcută!

Iată că noi CAI Eminescu, vă propunem să savuraţi din plin povestea

"Borta-vântului" de Mihai Eminescu

Era un om sărac - sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era - în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. "Nu mă las eu aşa cu una cu două", şi face un şumuiag de paie şi porneşte.

        Îl întreabă un om:

        - Unde te duci, cumătre?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

        - Da unde-i nimeri-o?

        - Unde-a fi acolo mă duc.

        Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu şi sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).

        - Unde te duci omule?

        - Mă duc s' astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş. Da D-zeu i-o zis aşa:

        - Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă... da pân a casă să nu zici: nucă, deschide-te.

        Întorcându-se el înapoi, a 'noptat ş-a ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

        - De unde vii bade? l-ntreabă omul cela.

        - Mă duceam s' astup borta vântului ş' am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic pân' a casă nucă, deschide-te. Ce-a mai fi şi asta?

        Femeia omului vicleană. Ia o nucă 'n mână şi zice:

        - Ia să-ţi văd nuca.

        Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce 'ntr-un ocol şi zice: nucă deschide-te. Dac-o zis - atâtea vite ce-o ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie 'ntreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

        Se duce - a doua zi a casă "Nucă deschide-te". Nuca de unde să se deschidă.

        - Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s'astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

        Ajunge iar pe Dumnezeu.

        Da D-zeu, ştii, putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă... nu l-o cunoscut.

        - Unde te duci, bade?

        - S' astup borta vântului şi să ucid moşneagul, la ce m-o viclenit.

        - Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici pân' acasă: măgar baligă-te.

        - N-oi zice.

        Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează şi-i dă vin să bee, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul.

        Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce - acasă şi-i zice: măgar, fa bani!

        Măgarul, de unde? El apuc' un druc şi 'ncepe a dişăla măgarul.

        - Acu nu-l mai iert eu.

        Se porneşte să 'ntâlnească pe moşneag şi s' astupe borta vântului. Întâlneşte pe D-zeu.

        - Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: cârje 'ncârjeşte-te. Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dac' or vede ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu presupună că el i-o luat. Acu zice omul femeii:

        - Măi, femeie, noi hai cu cârja 'n zămnic (beciu) şi să 'nchidem uşa ş-a să zicem: cârjă'ncârjeşte-te.

        Se vâră. Cârja unde 'ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.

        - Bade ţi-om da şi măgar şi nuca, numai mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit a casă.

        Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la-mpăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Acu 'mpăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i dea sămânţă, să semene şi-mpăratul.

        - Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face. Împăratul când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire, să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii, mai mare. Ş-a venit pân la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cârja sub suman şi iese afară. Acu 'mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numai cu unul să se lupte. A zis:

        - Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

        - Bine, măi împărate. Cârje'ncârjeşte-te, la tot soldatul câte două şi la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).

        O nebunit şi pe soldaţi şi pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ş-o rămas pace ş-o trăit bine. Să dea D-zeu să trăiască şi copiii mei aşa.