miercuri, 29 iulie 2015

Învățăm în timp...

LECTURĂ PLĂCUTĂ...

Poveste chinezească

CINCI OUĂ TARI

         
Demult , demult, trăia un țăran. El era sărac lipit pământului și umbla prin sate după lucru. Și a umblat el, a umblat, multe locuri a văzut, dar de lucru n-a găsit.
          Și iată că într-o zi, când de-abia se mai ținea pe picioare de oboseală și nu mai putea de foame, zări o cârciumă, intră și ceru să i se fiarbă cinci ouă tari. După ce le mâncă, se scotoci prin buzunare după bani, dar în buzunare ioc. Nu știu cum își pierduse bănuții.
          Ce să fac? se gândea el - îmi rămâne doar să mia comand ceva între timp să-mi iau tălpășița fără să fiu văzut.
          Dar soarele răsare de la răsărit și apune la apus, o zi vine după alta, și săracul nu avu vreme nici să clipească măcar și trecură douăzeci de ani. Într-aceasta învățase o meserie și se făcuse tâmplar, câștigând bani din care să trăiască. Mergând el odată spre casa de unde plecase, dădu peste satul cu cârciuma și-și aminti ce i se întâmplace aici acum douăzeci de ani. Intră și ceru din nou cinci ouă tari. Cârciumarul nu-l mai recunoscu, dar întâmplarea de atunci n-o uitase. Mâncă el ouăle și-l întrebă pe cârciumar:
- Cât îți datorez pentru aceste cinci ouă tari?
- Dă-mi cinci bănuți de aramă și e bine, răspunse cârciumarul.
Țăranul scoase zece. Cârciumarul se miră și spuse:
- Frățioare, e prea mult, dă-mi numai cinci. De ce îmi dai încă pe-atât?
- Ai uitat - spuse zâmbind țăranul - cu douăzeci de ani în urmă am mâncat cinci ouă tari și n-am plătit, înseamnă că-ți datorez zece.

          Cârciumarul stătu mult pe gânduri, își plecă capul și începu să strige:
- Va să zică așa! Acum douăzeci de ani ai mâncat cinci ouă tari de găină?! Câți pui aș fi putut avea în acești ani din ele? Și de câte ouă m-ai păgubit? Dacă socotim drept, îmi datorezi mulți, mulți bani. Dă-mi-i că de nu, mergem la judecător să ne judecăm.
Țăranul nu se sperie deloc și zâmbind spuse:
 - Bine, du-te tu, iar eu vine pe urmele tale.
Cârciumarul se duse la judecătorie și depuse plângere. Spuse de-a fir a păr cum de l-a înșelat țăranul și câți bani trebuie să primească acum pentru cele cinci ouă.
          Judecătorul îl ascultă și începu să dea din cap în semn de încuviințare. Cârciumarul se bucură că va câștiga procesul, și bani mulți și îi făcu judecătorului un dar scump.
          Judecătorul îl aștepta pe țăran să vină la rând. După mul timp veni și acesta, care se înclină până la pământ în fața sa și îi spuse:
- Domnule, vă rog să mă iertați că am întârziat. Am avut o treabă foarte importantă, de aceea n-am putut veni mai devreme.
- Ei, țăranule! Ce tot spui? Ce treabă poate fi mai importantă decât un proces la judecătorie? i se adresă supărat judecătorul.
- Iată care a fost treaba, domnule, răspunse liniștit țăranul. Fratele meu s-a hotărât să semene puțină mazăre. A fiert mai întâi semințele și a așteptat să se răcească, să le semene. A trebuit să așteptăm mult până s-au răcit. Când s-au răcit le-am semănat repede și imediat am fugit încoace. Uitați-vă, abia mă mai țin pe picioare de oboseală.
          Judecătorul, curierii, cârciumarul și toți câți erau de față în sală au pufnit în hohote de râs auzind vorbele țăranului.
- Ai mai auzit să creadă cineva așa ceva? Cum pot să răsară semințele de mazăre fiartă? i-a zis judecătorul râzând batjocoritor.
- De ce să nu răsară? Dacă din semințe de mazăre fiartă nu pot ieși lăstari, atunci cum pot ieși pui din ouă fierte?
            După ce țăranul rosti aceste vorbe, nimeni nu mai râse în sală. Judecătorul se uită la cârciumar, cârciumarul la judecător și nici unul nu mai știu ce să mai spună.

Cules computerizat: D.Ț


Morala? Așteptăm răspunsuri în comentarii...


marți, 28 iulie 2015

ȘTIAȚI CĂ...?

















Rujul CleopatreiCleopatra folosea ruj fabricat din furnici roşii zdrobite şi gândaci.





Memoria de scurtă duratăMemoria de scurtă durată reţine cam 7 lucruri timp de 20-30 de secunde.





Fibrele alimentareUn cartof conţine mai multe fibre decât un bol cu fulgi de ovăz.


Primul creionCreionul a fost inventat în jurul anului 1500.


Cămilele şi apaCămilele pot bea 94 de litri de apă în mai puţin de trei minute.


BlugiiPrimii blugi au fost fabricaţi de Levi Strauss în 1850. Aceştia erau folosiţi ca uniformă pentru minerii americani care lucrau în minele de aur.


Respiraţia unui omO persoană respiră, în medie, de 23.000 de ori în fiecare zi.


Publicat: D.Ț.

A fost odată...

Poveștile sunt cele care ne inspiră, ne dau o notă de imaginație, relaxare și un plus de învățăminte. Poveștile - e lumea copilăriei...
Vă propunem, dragi cititori o poveste care sper să vă placă. Lectură plăcută...

Poveste marocană     


FATA CEA ȘIREATĂ


       
A fost odată un om care avea o fată frumoasă, și vedea cum toți băieții erau fermecați de frumusețea ei. Într-o zi veniră doi băieți care erau rivali, se prezentară fetii și-i spuse: Am venit la  tine. Ea îi întreabă: Ce doriți voi? Iar ei răspunseră: Te iubim și am venit pentru tine. Tânăra fată se scoală și se duce la tatăl său și-i spune: Iată, doi tineri au venit la mine.
          Tatăl îi vede pe cei doi băieți și-i întreabă: Ce doriți voi, fiilor, de ați venit aici?
          Sântem rivali și am venit la fata ta, dorind s-o luăm în căsătorie. Tatăl ascultă și răspunse astfel: Mergeți să dormiți la voi acasă, în astă-noapte și întoarceți-vă mâine; veți vedea care din voi va avea pe fiica mea ca soție.
Băieții ascultară de aceste cuvinte și se înapoiară să doarmă la ei acasă. Dar dis-de-dimineață, a doua zi, se scoală, revin la tatăl tinerei și-i spun: Iată-ne! Și, precum ne-ai spus ieri, am venit acum la tine. Tatăl îi ascultă și le spune: Stați aici și așteptați-mă, că mă duc să cumpăr o bucată de stofă la târg. Cei doi tineri ascultară cuvintele tatălui și-l așteptară, iar acesta se ridică, luă banii și se duse la târg.
          Soseșe în locul unde se vindeau stofele și cumpără o bucată, apoi se întoarce acasă. Își cheamă fata și spune tinerilor: Fiilor, voi sânteți doi și eu nu am decât o singură fată. Căruia dintre voi trebuie s-o dau? Și pe care dintre voi trebuie să-l înlătur?
          Iată aici o stofă, o voi rupe în două și voi da câte o bucată fiecăruia. Acela care va termina primul o haină din această stofă, va fi soțul fiicei mele.
          Tinerii croiesc haina, se grăbesc s-o coasă, îmn timp ce tatăl fetei îi privea lucrând. Atunci el chemă pe fiica sa la locul unde se aflau pețitorii, și-i dă ață, spunându-i: Iată ață, înnoad-o și dă-o acestor tineri. Ea ascultă pe tatăl său, ia ața și se așează lângă ei. Dar fata era șireată, lucrul pe care nu-l știa nici tatăl său, nici tinerii. Ea singură știa pe care dintre tineri îl iubea. Tatăl se duse în casa lui și așteptă ca tinerii să coasă hainele, zicându-și: Cel ce vs termina primul va fi soțul fiicei mele.
          Fata începu să facă nod la ață și pețitorii își luară acele și începură să coasă. Dar fata era tare șireată. Ea înnoda fire foarte scurte pentru acela pe care-l iubea și fire lungi din cale-afară pentru cel pe care nu-l iubea. Iată însă că până la amiază tinerii n-au terminat de cusut. Ea continua să facă nod la ață și ei să lucreze în zor, iar pe înserate, tânărul care avea firul mai scurt termină cusutul, iar celălalt tânăr abia prididise să însăileze haina.
          Când tatăl fetei veni, spuse tinerilor: Ați cusut până scum și n-ați terminat hainele?
          Primul din ei se ridică și-i spune: Taică, iată, lucrul meu a fost terminat.
          Celălalt lăsă capul în jos, necăjit.
          Tatăl îi privi și le spuse: Dragi băieți, când ați venit amândoi să mi-o cereți pe singura mea fiică de nevastă, eu nu știam pe care să-l aleg; de aceea am adus bucata de stofă, am dat-o în două și am chemat-o pe fiica mea să vă facă nod la ață, iar vouă spunându-vă: Faceți aceste haine! Și ați început să lucrați. V-am mai spus: Acela care va termina primul va fi soțul fiicei mele.
Tatăl însă habar n-avea că fiica sa, când înnoda ața, alegea fire scurte pentru tânărul pe care-l iubea și fire lungi pentru cel pe care nu-l voia. Nu știa deci că fiica sa își alesese de fapt singură bărbatul.
          Tatăl gândise în felul următor: Dacă tânărul care a terminat mai repede de cusut va lua pe fiica mea, va lucra mai cu spor și va putea s-o hrănească. Iar cel care nu va termina lucrul, înseamnă că nu va munci cu hărnicie și deci nu va putea s-o hrănească. Iar cel care nu va termina lucrul, înseamnă că nu va munci cu hărnicie și deci nu va putea s-o hrănească pe nevasta lui. Cei doi tineri se ridicară. Unul rămase cu fata, iar altul plecă de unde venise, fără să bănuiască șiretenia tinerei.


Cules computerizat: D.Ț.

luni, 20 iulie 2015

POETUL COPIILOR CU INIMA FĂRĂ ASCUNZIŞURI

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altuia.
                                                                                      (Nicolae Iorga)

Fiece om de artă, indiferent de genul în care se manifestă şi se impune: poet, scriitor, pictor, muzician, sculptor, în momentul de făurire a frumosului pune o părticică din suflet în creaţia sa, în acelaşi timp, încearcă să privească la opera sa şi dintr-o altă perspectivă - prin ochiul celui ce priveşte, ori citeşte. Recent am avut şi noi o ocazie deosebită de a-l avea ca oaspete la Centrul Academic Internaţional  Emunescu pe poetul tuturor şcolarilor şi preşcolarilor Constantin Dragomir. A fost o întâlnire de suflet, deoarece el este poetul care scrie cu sufletul şi reciteşte cu sufletul copiilor. Mereu receptiv la invitaţiile noastre, dar fiind şi cel mai mare prieten al copiilor, de această dată a venit cu multă plăcere să se întâlnescă cu micuţii din grupele 2 şi 3 de la grădiniţa nr. 40, copiii fiind însoţiţi de doamnele educatoare Maria Vitoroi şi Mariana Rozmeriţă. Soarele cald şi blând, din acea zi, a inundat biblioteca împreună cu vocile zglobii ale copiilor. Micii spectatori şi-au ocupat locurile, aşteptând cu nerăbdare să vadă ce-o să fie... După ce moderatoarea l-a prezentat pe domnul poet, le-a prezentat expoziţia cu genericul: Cărţi pentru cei isteţi şi curioşi,vorbindu-le despre cărţile acestuia: Vrei să spui o poezie? (1980), Alt pământ pe lume nui! (1983). Carte pentru pici-pitici de la 1 până la 5 (1989), Toată lumea face baie! (1992), Colorăm – ne distrăm! (1993,1995), Orchestra minunată (2004)., Poezii mici-mici pentru veveriţe şi arici, (2005, 2010), Alfabetul în poezii (2010), Alfabetul pentru pici curioşi, isteţi voinici (2015), Cifre minunate şi ciudate (2015), Creştem mari şi învăţăm, culorile memorăm! (2015), Fii politicos, poartă-te frumos! (2015). Este autorul enciclopediilor Cartea cu minuni (1986), Bunicuţa cu poveşti (1988,2005), Enciclopedia cu zâmbete (1991), Copii şi păpădii (1992). A mai semnat culegerile: Coiful magic, Mituri şi legende ale popoarelor lumii (1990, 2001, 2014), Cetăţile Moldovei (1991), Clopotul nemuririi (2004) ş.a. Acestea fiind spuse, moderatoarea, dna Larisa Arseni l-a rugat pe domnul Dragomir să le povestească copiilor despre păţaniile săvârşite în copilărie, în care se autobotezase drept Făt-Frumos, iar colegii săi purtau numele unor personaje din poveşti, bineînţeles în dependenţă de firea şi comportamentul lor. Poetul le mărturiseşte copiilor: Cred că toţi copiii sunt nişte mici-mari vrăjitori, unici în această lume, care posedă magia de a schimba viaţa celor maturi... Când intru într-o sală plină de copii şi vă privesc în ochi, mă văd pe mine, copilul de altădată, alergând prin roua dimineţii şi culegând păpădii... Scriitorul copiilor pe lângă darul de a scrie mai e şi un actor, cântăreţ, posedând o voce caldă şi un mare simţ al umorului. Folosind metoda jocului Constantin Dragomir a recitat împreună cu copiii mai multe poezii, pe care spre bucuaria autorului copiii le cunoşteau. Apoi a învăţat cu ei gama do major, a efectuat cu micuţii diverse exerciţii, numărători, mişcări pentru cap, pentru mâini, picioare, ridicându-i, aşezându-i, astfel mobilizându-le copiilor atenţia, memoria şi învăţând cu ei noi versuri. A fost un moment interactiv, distractiv dar şi cognitiv. Dumitru Matcovschi spunea despre versurile lui Constantin Dragomir,  că sunt limpezi aidoma izvoarelor-serpentine, care trăiesc întotdeauna o viaţă a lor şi a pământului, folclorică de la început şi până la sfârşit, adică am spune noi, o viaţă trăită în armonie cu înţelepciunea neamului. Tudor Paladi îl caracterizează astfel: Constantin Dragiomir este un poet-pedagog al copiilor în accepţia clasică a cuvântului, un poet al satului natal, tradiţional şi modern, un poet al bucuriei şi al familiei, care îşi cântă şi trăieşte la propriu şi la figurat poeziile... Poezia lui izvorăşte şi creşte din cuvânt şi din ritm, precum drumul creşte din cărare. Ţara frunzei şi ţara Dorului, comoara graiului şi satele plaiului (...), copiii şi păpădiile, cântecul şi jocul, muzica şi ghicitoarea, bucuria şi sfătoşenia, umorul şi zâmbetul mucalit, ironia şi omenia, veselia şi gluma, dragostea faţă de muncă şi dragostea faţă de stsrăbuni, faţă de părinţi, faţă de cei apropiaţi, - toate-toate încap în inima lui, în inima poetului copil... Constantin Dragomir îşi face pe deplin misiunea prin opera sa, el le formează copiilor gustul estetic, dragostea pentru frumos, pentru tot ce-i înconjoară. Poezia lui le educă cele mai importante virtuţi pe care trebuie să le posede orice om, cum ar fi omenia, cumsecădenia, respectul pentru ţară şi neam, cuminţenia, modestia, dar şi curajul, voinţa. Copiii au rămas foarte impresionaţi de felul cum a decurs întâlnirea lor cu poetul drag, de simplitatea cu care se apropia el de fiecare copil, de răbdarea şi bunătatea lui. Colaboratorii bibliotecii i-au mulţumit mult pentru receptivitate, i-au urat noi realizări şi cât mai multe întâlniri cu generaţia în creştere. Personalitatea e un dar. Darul de a-ţi transforma numele într- formulă magică şi darul de a dărui.

Larisa Arseni. Colaboratoare a CAIE.

Maestru în artă.

luni, 13 iulie 2015

LUMEA PĂLĂRIILOR...

Pălăria, un accesoriu bun venit în societatea noastră.
Astăzi am vrea să vă propunem să descoperiți cum și unde a apărut pălăria...
Lectură plăcută.

Este aproape imposibil de spus când a apărut prima pălărie. Totul a început, probabil, atunci când omul preistoric și-a acoperit capul cu pielea sau blana unui animal și a realizat faptul că acest lucru ar putea avea anumite avantaje. Una dintre primele imagini în care apare o pălărie este o pictură din anul 3200 î.Hr. dintr-un mormânt din Teba, care reprezintă un om purtând pe cap ceva ce pare a fi o pălărie de pai. O altă pălărie care vine de la începuturile istoriei este pileusul – un acoperământ fără boruri – un coif, de fapt – pe care sclavii din Iliria, Epir și Grecia antică îl puteau purta la eliberarea din sclavie, pileusul fiind chiar considerat un simbol al libertății. În Roma antică, sclavii eliberați purtau boneta frigiană, de origine anatoliană, un fel de căciuliță de lână cu vârful îndoit înainte.
Potrivit legendei, Sf. Clement este cel care în jurul anului 800 d.Hr. a descoperit pâsla (fetrul) pe când, călugăr rătăcitor fiind, și-a umplut sandalele cu lână pentru a-și proteja picioarele; umiditatea și transpirația de la mersul pe jos au comprimat fibrele de lână, transformându-le într-un material dur, dar confortabil și plăcut la atingere. Pălărierii din Irlanda, dar și din alte țări, îl consideră pe Sf. Clement – Patronul Spiritual al pălărierilor. Specialștii spun însă că fetrul a fost adus din Asia, fiind descoperit de triburile nomade care utilizau lână de oaie „împâslită” pentru a confecționa corturi sau articole de îmbrăcăminte. În Europa, una dintre primele utilizări ale fetrului a fost în Grecia, pentru confecționarea Petasos-ului, prima pălărie cu boruri cunoscută.
În timpul Evului Mediu, pălăriile erau considerate un accesoriu destinat exclusiv membrilor de rang înalt ai societăţii, fiind confecţionate în diferite forme – conice, pătrate sau cu onduleuri. Cruciații sunt cei care au adus în Europa moda turbanului oriental. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pălăriile cel mai des întîlnite erau cele bărbăteşti confecţionate după moda spaniolă – înalte, din fetru închis la culoare, avînd borul întors în faţă, ornate cu o cataramă sau o broşă prinsă pe o panglică şi, uneori, cu pene.
Cu toate că din cele mai vechi timpuri femeile și-au acoperit capul cu voaluri, baticuri, glugi sau bonete, abia în secolul XVI au apărut primele pălării destinate femeilor, care au împrumutat în general modelul celor purtate de nobilii de la curțile regale. Abia în cursul secolului XVII, pălăriile de damă au început să aibă un stil propriu, fără a mai fi influențate de moda masculină. Termenul modistă (în engleză „milliner”) vine de la orașul Milano, binecunoscut în acele timpuri ca locul de unde proveneau cele mai de calitate accesorii pentru pălăriile de damă, cele mai moderne și mai scumpe materiale.
Tot în secolul XVII, în moda pălăriilor bărbătești a fost creat modelul pălăriei bicorn și tricorn din fetru negru, ornată cu panglici aurii şi pene de struţ. La jumătatea secolului XVII, în confecționarea pălăriilor a fost introdus paiul, în special în Elveția și Italia, împreună cu imitațiile acestuia, realizate din hârtie, carton, iarbă și păr de cal. În prima jumătate a secolului XIX, pălăriile de damă au devenit foarte largi fiind decorate cu multe paglici, flori, pene și diverse ornamamente care le făceau să pară și mai mari decât erau. La începutul secolului XX, femeile purtau încă aceste pălării enorme, dar odată cu venirea modei purtării părului scurt, prin anii 1930, aceste pălării au început să dispară, locul lor fiind luat de pălăriile mai mici în formă de clopot, cilindru, con. Suprarealismului i se datorează fantezia deosebită a pălăriilor din anii ‘30, mergându-se chiar până la forma ghetei (!).
În perioada 1930-1950, New York-ul, cu mulții săi imigranți europeni, a devenit orașul-centru al pălărierilor și modistelor cu celebrele ateliere de pălării de pe Fifth Avenue: Sacs Fifth Avenue, Henri Bendel sau Bergdorf Goodman. Cel de-al doilea război mondial readuce în atenție nota clasică, punându-se accentul pe simplitate și confort. Jacqueline Bouvier-Kennedy revolutionează în anii ‘50 lumea pălăriilor, lansând un nou trend: al dimensiunilor mici și al formelor rotunde, de tip tocă ușor tronconică.
La sfârșitul anilor `50, odată cu apariția vestimentației pret-a-porter, dar și cu tendința femeilor de a-și face o carieră, timpul și energia necesare pentru „a fi la modă” au început să scadă și, odată cu ele, și interesul pentru pălărie. La fel și în anii `60 când pălăria a fost în continuare uitată, locul ei fiind ocupat de peruci și coafuri colorate, tapate și întărite cu fixativ. Atât bărbații, cât și femeile, și-au dat seama că se pot îmbracă mai puțin formal și au gândit că pălăria a fost un „accident” temporar a cărei istorie s-a încheiat. Cu toate acestea, în anii `80 și `90 a existat o renaștere a interesului pentru pălărie mai ale pentru cele de damă. Acest lucru a fost într-o mare măsură influențat de persoane publice, cum ar fi cele din familia regală britanică, în special Printesa de Wales și entuziasmul ei pentru a purta pălării. Au aparut noi designeri iar sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI a fost o perioadă inovatoare, marcând o nouă eră a pălăriilor care a culminat cu nunta regală a Prințului William cu Kate Middleton ce le-a adus înapoi în centrul atenției.De-a lungul istoriei sale, pălăria a fost un indicator al statutului social, dar și un simbol al schimbării. Fiind purtată ca element de protecție, în armată, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranță sau ca un accesoriu de modă, pălăria a marcat în permanență tranziția la un statut mai modern. Istoria pălăriei este, de fapt, istoria modernizării, a dezvoltării economice și a crizelor, a revoluțiilor, și, de ce nu, a războaielor și a păcii. Pălăriile definesc generații și impiedică o clasificare superficială a oamenilor, vorbind despre timpurile în care ei au trăit și despre ce au avut de spus generațiilor care le-au urmat ..…
Câteva pălării din istorie:
Fedora: este o pălărie îndoită de-a lungul pe partea de sus și strâmtată în față și pe părțile laterale. Pălăria a apărut ca un accesoriu rezervat aristocraților la sfârșitul secolului XIX. Este de obicei purtată de bărbați. Numele său provine de la titlul unei piese de teatru scrisă în 1882 în care eroina principală apărea pe scenă purtând o pălărie similară cu ce numim astăzi „fedora“.
Melonul sau pălaria derby: a fost un accesoriu la modă la începutul secolului XX. Melonul
a fost inventat de William Bowler, un pălărier din Londra și inițial a fost o piesă care făcea parte din costumul de echitație, fiind mult mai practică pentru călărie decât pălăriile înalte utilizate până atunci.
Jobenul: a devenit un accesoriu popular în 1850, o dată ce Prinţul Consort Albert a început să îl poarte. Primul joben a fost confecţionat din fetru obţinut din blană de castor.
Sombrero: pălăria mexicană are o margine foarte largă pentru a ține soarele cât mai departe de purtătorul ei. Numele vine de la cuvântul spaniol „sombra”, care inseamnă „umbră”.
Pălăria Panama: este o pălărie cu boruri tradițională de origine ecuadoriană, facută din frunze împletite de paie Toquilla. A apărut la începutul secolului XX iar legătură cu Panama este dată de faptul că muncitorii care au construit Canalul Panama au folosit-o ca protecție împotriva soarelui arzător.
Borsalino:
este numle unei companii fondate în 1857 de Giuseppe Borsalino care a fost inițial cunoscută pentru pălăriile sale Fedora. Borsalino a devenit apoi celebră pentru pălăriile de afaceri produse și pentru fetrul de calitate utilizat care era obținut din blană de iepure belgian. Astăzi compania realizează o mare varietate de produse, cum ar fi pălării, cravate, haine, ceasuri, parfumuri și chiar biciclete de modă veche, încearcând să păstreze farmecul și clasa modei începutului de secol XX.
Porkpie: pălărie care a intrat în moda masculină la mijlocul anilor 1800, după ce fusese purtată în special de femei; și-a primit numele pentru asemănarea cu un tip de plăcintă specific britanică; este practic o fedora de formă tubulară cu o calotă perfect dreaptă.
Pălăria clopot: pălărie de damă foarte la modă în anii 1920.

Toca (pălăria cazemată): pălărie de damă, mică, de forma unei coroane plate cu părți drepte, verticale, și fără boruri. Jacqueline Kennedy este cea care a facut din palariile toca un must have al anilor 1960.
Pălăria cocktail: pălărie de damă. Intră în componența ținutelor de seară. Este mică, decorată cu mărgele, bijuterii, pene și voal. A apărut ca o alternativă la pălăria cu boruri mari.
Homburg: a făcut istorie în special prin asocierea cu gangsterii americani, dar a fost introdusă de prințul de Wales în urma unei vizite în Germania; este o pălărie dură, cu o adâncitură care desparte calota în două părți, boruri de lățime medie, întoarse.
Bereta: este un tip de pălărie rotundă, moale și scundă, confecționată de obicei din fetru. A apărut în Evul Mediu fiind purtată atât de oameni de rând, cât și de militari. Astăzi, este purtată în general de adepții stilului retro și rămâne un element vestimentar în armatele mai multor țări ale lumii. (D.P.)
Sursa: http://www.stelian-tanase.ro/istoria-palariei/


D.Ț.

miercuri, 8 iulie 2015

Tu știi istoria lor - istoria OCHELARILOR DE SOARE?

E vară, e cald și simțim nevoia de a ne proteja ochii de razele solare. Iată că un accesoriu indispensabil sunt, ochelarii de soare. Ochelarii de soare îi găsim de diferite culori, mărimi etc. Cu toții îi purtăm, dar oare, cu toții le știm istoria?
Haideți împreună să aflăm...
În timpul imperiului roman, împăratului Nero îi plăcea să privească luptele gladiatorilor prin smaralde, pentru a-şi proteja ochii de soare. Este posibil ca oamenii să fi folosit şi alte materiale ca să îşi protejeze ochii de razele solare, însă o evidentă cât de cât exactă există abia la începutul secolului al XII-lea, în China.
UN ACCESORIU FOLOSIT DOAR DE CEI BOGAŢI!
Tot acum sunt atestate şi primele rame de ochelari. Invenţia nu proteja însă ochii de razele UV, atât de dăunătoare, şi nici nu ajută persoană care îi purta să vadă mai bine (de fapt, ei îi înrăutăţeau purtătorului vederea). Dar deoarece soarele strălucea necontenit, oamenii au început să îi folosească. La început, numai cei mai bogaţi dintre chinezi şi-i permiteau.
Există documente antice care descriu că judecătorii chinezi purtau ochelari de soare din cristal pentru a-şi ascunde expresiile faciale în timpul interogării martorilor.
PRIMELE LENTILE COLORATE!

Pe la mijlocul secolului XVIII, în jurul anului 1752, James Ayscough a început să experimenteze cu lentile colorate. Ayscough credea că ochelarii cu nuanţe precum albastru sau verde ar putea corecta unele deficienţe de vedere, neavând vreun interes în ceea ce privea protecţia importiva razelor solare.
STARURILE DE LA HOLLYWOOD AU DUS OCHELARII LA UN ALT NIVEL!
La începutul anilor 1900, folosirea ochelarilor de soare a devenit tot mai răspândită, mai ales printre vedetele de cinema. Se credea că purtarea ochelarilor era un mod de a evita să fie recunoscuţi, dar un motiv alternativ la problema era faptul că aveau ochii înroşiţi de la reflectoarele puternice în faţa cărora trebuiau să stea pe timpul filmărilor.
Acest stereotip a persistat o bună perioadă şi după îmbunătăţirile în calitatea filmelor, dar odată cu introducerea filtrelor ultraviolet, această problemă a fost eliminată.
1937, ANUL ÎN CARE S-AU VÂNDUT ZECI DE MILIOANE DE OCHELARI ÎN SUA!
În anul 1929, Sam Foster a început producţia în masă a ochelarilor de soare ieftini.El a descoperit o piaţă nouă pe plajele din Atlantic City, unde a început să-şi vândă ochelarii. În 1937, s-a raportat că s-au vândut în jur de 20 de milioane de ochelari de soare, numai în SUA, dar s-a estimat că numai 25% din purtătorii de ochelari de soare aveau nevoie de aceştia pentru a-şi proteja ochii.
Ochelarii de soare polarizaţi au apărut pentru prima dată în anul 1936, când Edwin H. Land a început să experimenteze fabricarea de lentile cu filtrul Polaroid patentat chiar de el.
Designerii au creat mii şi mii de modele, însă materialele folosite sunt aceleaşi.Aplicaţiile, culorile şi modelele ne fac cu ochiul şi orice persoană are acum o pereche de ochelari de soare. Nu numai pentru completarea look-ului, ci şi pentru protejarea ochilor.
Sursa: http://observator.tv/eveniment/ii-porti-mereu-fara-sa-le-stii-povestea-ochelarii-de-soare-de-la-gladiatori-la-un-accesoriu-indispensabil-153657.html



D. Ț.

luni, 6 iulie 2015

... când drumul prinde a toarce cărărușe,... atunci vine să mă vadă copilăria

De demult și de departe
de Ion Druță

Când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria.
Vine încet, numărându-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subțioară, smulsă de tata din gard, căci drumețului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei așezată în jurul gâtului - vântul e vânt și niciodată să nu-i dai crezare.
Și tot vine și vine - când călare, când cu trenul, când pe jos, până ce se pomenește ajunsă. O mână mică și degerată se adună să bată în ușa casei mele, dar stă o clipă la îndoială și pumnișorul se desface napoi. Cine știe, este el acasă ori nu este? Și apoi, dacî este, e singur acasă ori mai sânt oameni la dânsul? Iar dacă sânt oameni străini, apoi cum să intri, cum să le dai bună ziua, unde să te oprești și ce să le răspunzi, dacă te vor întreba ceva...
Nu se poate hotărî  nici să bată, nici să sune, dar îi simt suflarea lângă ușă. Vin și deschid. E ea, senina mea copilărie. Parcă aș crede, parcă n-aș crede una ca asta. Hai, dar, intră, bun venit în casa asta, căci demult te tot așteaptă și te tot pomenește stăpânul ei.
         Abia pășește pragul, aruncă o privire peste fața podelelor și se oprește. Îi e rușine că e desculță. Apoi uită de rușine. Scoate o trăistuță de la gât, se lasă într-un genunchi și bagă mâna până la fundul ei.
- Știi ce ți-am adus?
Mi-a adus miroznă de brazdă zvântată, mi-a adus chipul unei căsuțe vechi, acoperite cu paie, mi-a adus o biciușcă împletită de mâna ei.
- Biciușca poate nu trebuia s-o iau?
Frumoasa mea biciușcă! Câte garduri ai mânat la păscut, pe câți dușmani te-ai răzbunat, câți mânji ai tot așteptat, zăcând în ungher după ușa tinzii?! Ai fost și ham pentru Tuzic, ai fost și baieră la trăistuță, apoi de câte ori ai fost curelușă. De altfel, cum stăm acum cu curelușa?
         Stăm bine și nu prea, căci ațișoara ceea de la pantaloni are atâtea noduri, încât numai mama se poate descurca într-însele. Găsim o curelușă, o scurtăm, îi facem găuri noi, apoi mă reped la magazin și vin cu o pereche de bocanci numai buni.
- Da când plouă pe-aici, apu apa unde se duce? Că în pământ ea nu poate întra.
         Ieșim din casă și pornim prin oraș să vedem unde se duce apa când plouă.  Ne oprim pe la vitrine, numărăm mașini, etaje, apoi alegem o băncuță la un colț de parc și începem a cerne trecătorii, încercând a ghici cam cine și de unde să fie și câți copii să aibă, și cât o fi plătit pentru pălăria pe care o poartă. Apoi tresaltă copilăria:
- Ștefan cel Mare!
Se uită lung și smerită la un moment, îi pare bine că l-a recunoscut, și totuși, roșește... I-i rușine că nu ține minte anul când a urcat el pe tronul Moldovei. Las-o naibii, că nici eu nu mai țin minte. Și apoi, nu cumva îi fi crezând că mulțimea ce mișună ziua întreagă în jurul monumentului știe anul când a urcat el pe tron? Hai să oprim doi-trei oameni la întâmplare  și să-i întrebăm.
         Nu vrea. I-i oarecum. Rușinea mea micuță, cu basma la gât! Mai trecem un drum, mai ocolim niște mașini, mai citim o serie de firme ce se nimeresc în calea noastră. Înghițim totul, credem în toate, căci litera tipărită e sfântă, ea nu poate minți.
         Apoi vine foamea și ne duce la restaurant. Nu dăm hainele la garderobă, să nu ni le încurce printre celelalte. Tragem cu coada ochiului în părți să vedem ce fac ceilalți oameni cu băsmăluțe puse triunghi pe masă. Citim cât costă cutare sau cutare fel de mâncare, facem o adunare în cap, pipăim banii din buzunar și-i numărăm pe achipuite, să vedem dacă avem cu ce ne socoti.  Atunci când ieșim sătui afară, începe să ne pară rău - o groază de bani cheltuiți pentru nimica!
         După care copilăria îmi șoptește la ureche că vrea să vadă guvernul republicii. Fire de țăran, fire de moldovean, vrea să-și vadă cârmuitorii cu ochii săi și să se laude la întoarcere că i-a văzut. Eu însă de unde să-i scot, când nici eu însumi nu pot zice că i-am vazut de-a binelea! Cu chiu, cu vai întâlnesc un ministru adjunct, și i-l arăt de departe - uite, îl vezi! Acela e.
         Câteva zile la rând îmi tot port copilăria - ne ducem la piață, unde unul aleargă cu motocicleta pe pereți, ne ducem la lac. Serile stăm la sfat. Eu o tot descos să aflu ce e mai nou în sat, iar ea mă ispitește să afle cât primește un scriitor pentru o carte și ce face el pe urmă cu banii primiți.
         Nici două zile nu trec și deodată oud că vrea acasă. Mai întâi, vrea biciușca - aici poți pocni o veșnicie și nici o pietricică nu se mișcă din loc. Apoi, vrea să plece la căsuța acoperită cu paie - aici prea nu e de dânsa, prea e bătrână și caraghioasă, cu toate că dacă ar fi so acopere tata din nou, cum, de altfel, a și fost vorba... În sfârșit, brazdele celea revene au început a înverzi, dar aici e grabă, e învălmășeală, iar pământul nu poate opri rânduiala creșterii...
         Nu-i las. Le cumpăr cele mai dulci bomboane, ne plimbăm prin cele mai frumoase locuri, înșir cele mai frumoase pătărănii. Copilăria pare să se fi răzgândit. Aleargă în urma mea sugând bomboane, aleragă chicotind, dar când mă scol într-o bună dimineață, iar îs singur...
S-a dus pe la zori, ca să nu mă trezească. Mi-a lăsat câteva hârtiuțe colorate, în care fuseseră învelite bomboanele, și papucii cumpărați, și curelușa. E atât de tristă,  e atât de pustie casa mea, încât, ca să birui această tristețe, mă așez la masa de scris, iau un toc, o foaie curată. Și, lucrând, aștept în sinea mea când rândunica își va lega iar cuibul, când mugurul își va desface podoaba lui senină. Știu că o să vină, o să mă găsească oriunde aș fi. Mă doare numai că până atunci va mai trece un an, și în anul acesta copilăria mea se va duce și mai departe, va fi și mai de demult...
1957


Sper că v-am trezit emoții plăcute, amintiri frumoase și un dor tăcut de casă...

Cules computerizat: Diana Ț.