În poiana copilăriei...

26 martie, o zi în care fulgii de nea nu încetează să cadă, se simte iarnă. Astăzi la Centrul Academic Eminescu am avut plăcerea de a o avea ca invitată la „Ora Povestei” pe Ecaterina Urîtu. O persoană cu un suflet mare, care iubeşte copiii, cartea şi tot ce este frumos în jurul nostru. Vizita ei nu a fost una simplă. În faţă au stat preţ de o oră picii de la Grădiniţa nr. 40, cei care ştiu că la bibliotecă înveţi să creşti mare şi să-ţi creezi o personalitate, îndrumaţi fiind desigur de Vera Diocher.

Ecaterina Urîtu, îniante de a intra în lumea magică a cărţii şi a poeziei a spus: „În această împărăţie a cărţii parcă simţi cum palpită inspirat germenele creator al naţiunii române, veşnic treaz spre dăinuire în veacuri. Fiul meu, Dorin Urîtu, Vă invită în cadrul ei, în poiana cu alune, să sorbiţi nectarul cuvintelor. În cărţi va dăinui sufletul lui, iubitor de oameni, frumos şi lumină”.

Cred că v-aţi dat seama au fost lansate două cărţulii „În poiana cu alune” şi „Cântec de zbor”. Copii au savurat din plin discuţia, poeziile recitate, atmosfera caldă creată în bibliotecă, au intrat uşor în lumea poeziei. În lumea poeziei lui Dorin Urîtu, care a scris poezii foarte frumoase, poezii scrise din dragoste, poezii cu sens, cu subiect, izvorâte din suflet. Dar cine este Dorin Urîtu, cred că vă întrebaţi? „Dorin Urîtu născut la 26 august 1979 în satul Peresecina, judeţul Orhei, a însăilat primele versuri când nu împlinise nici cinci anişori: „Închide guriţa că vine ploiţa”. La 19 mai 1991 participă la Sărbătoarea republicană a cărţii pentru copii, organizată la Vadul lui Vodă, cucerind locul trei la concursul „Cea mai bună proză literară”. Ca o ploiţă de stele, ca un curcubeu în soare sunt versurile sale, scrise pentru voi, dragi copii. Strop cu strop, ca o mană cerească izvora poezia din sufletu-i dornic de viaţă şi căldură! Ca un licurici jucăuş strălucea în versuri, voind să te bucure cu lumina lor: Ce mai zici, mărite soare? / Te-ai ascuns după perdea, / Nu dai niciun semn de viaţă, / Că mi-i frig fără de tine, / Să mă încălzeşti aş vrea. (Casa soarelui)”

Prin poeziile lui Dorin Urîtu, copiii au intrat în lumea spirituală a poetului formată din fericire..

Întâlnirea a fost una de suflet, copiii s-au simţit bine. Au avut un dialog deschis cu mama poetului. Au recitat chiar şi poezioare din cărţuliile date. Prin ele ne-au demonstrat că le sunt pe plac şi că sunt uşor de memorizat. Poeziile date îi fac să fie mai siguri pe sine. Din poeziile recitate au fost: În poiana cu alune, În tăcere, Săniuţa, Cocoşelul înfumurat, De vorbă, Mama, Casa bunicuţei, Cerul, Vulpea hoţomană etc.

Iar înainte de a ne despărţi de Ecaterina Urîtu, a urat la toţi: „Numai îndrăgind cartea, numai lecturând sistematic, asiduu, Vă veţi lărgi orizontul, având dorinţa de a atinge cerul imens al cunoaşterii...”

Nu-mi rămâne decât să vă urez lectură plăcută, să ne vizitaţi şi să faceţi cunoştinţă cu aceste minunate cărţulii de poezioare...

D.V.

Invenţii şi descoperiri pe înţelesul copiilor

Dragă cititorule, te ştiu, eşti mereu în căutare, în a descoperi ceva ce poate mulţi nu ştiu. Iată că la biblioteca noastră, la Centrul Academic Eminescu, vizitându-ne veţi putea face cunoştinţă cu Enciclopedia pentru copii şi anume "Invenţii şi descoperiri", care la sigur o să vă placă. Sper că v-am trezit curiozitatea. Această enciclopedie, este foarte interesantă. În ea veţi afla despre Sănătate, mai detaliat despre: medicină, microbi, igienă, celule, genele, chirurgia etc. Cât despre Pământ, Univers, Natură: primii paşi ai astronomiei, fosile misterioase, evoluţia etc. Ceea ce e legat de Tehnologie: agricultura, maşina cu aburi, electricitatea etc. Şi la final Transporturi şi comunicaţii: cum ne orientăm pe Terra, oameni în spaţiu, de la scris la calculator, lumea în imagini, navele spaţiale, cronologie, viitorul văzut prin intermediul filmelor şi al benzilor desenate, denumirile diverselor descoperiri şi inveţii etc. O enciclopedie de la care copiii, adica voi aveţi ce învăţa. Textele sunt scurte, clare, formulte simplu, şi oferă o lectură plăcută, introducerea rezumă ideile principale, fiecare imagine are legenda sa. Dar după cum ştim, aveţi mereu un sac plin cu întrebări şi sunteţi gata de a bombarda orice descoperire aflată. În această enciclopedie aveţi posibilitatea să aflaţi multe răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi.

Vă aşteptăm şi vă dorim o lectură plăcută!!!

D.V.

Soarele, apa şi vântul

Soarele, apa și vântul

Colindă întreg Pământul,

Iar prin forță și magie

Produc multă energie.

Soarele ne dă căldură

Și lumină în natură,

Vântul pune în mișcare

Mori de vânt, vase pe mare.

Apa pune-n funcțiune

Moara care-i o minune.

Ea ne macină făină

Proaspătă, albă și fină.

Dovedind putere mare,

Apa pune în mișcare

Marile hidrocentrale

Construite pe-a ei vale.

Soarele, apa și vântul

Uneori distrug Pământul,

Dar prin știință și prin fapte

Omul mereu le combate.

Apa şi Omul

Se spune că mulţi, mulţi ani în urmă ca şi în zilele noastre, Pământul era acoperit de ape bogate în tot felul de vieţuitoare, era acoperit cu ape ce asigurau existenţa oamenilor, ba mai mult, psre deosebire de timpurile noastre aceste ape erau în bună înţelegere cu toate vieţuitoarele de pe uscat. Astfel când plantele aveau nevoie de apă, se adresau acesteia şi ea venea şi le potelea setea. Se mai spune că oamenii nu săpau fântâni, nu construiau bazine, iazuri, ci apa apărea singură acolo unde era nevoie de ajutorul ei.   Norii cunoşteau locurile unde aşteptau ploaia şi într-acolo şi plecau, dăruind pământului stropi mari, plini de viaţă. Se mai spune că toate vietăţile aveau apă îndeajuns, se spune că nu erau oameni care să ducă lipsa acestui lichid preţios. Frumoase erau toate pe Pământ, şi pădurile, şi livezile şi câmpiile oamenilor. Apa împrăştia viaţă peste tot, primind în schimb doar bucuria de a admira ceea ce se făcea cu măreţul ei efort. Muncea mult sărmana Apă, zile şi nopţi pentru a fi acolo unde era aşteptată, unde era necesară. În râuri curgeau cele mai curate ape, izvoare răcoritoare ţîşneau în cele mai aride zone ale globului pământesc. Absolut nimeni nu ducea lipsa apei. Oamenii erau mai sănătoşi, pădurile mai dese, iarba mai verde, florile mai mirositoare, ciripitul păsărilor mai melodios. Dar omului nu i-a fost destul, astfel într-o bună zi a început să pescuiască cu lăcomie.

Atunci Apa întristată veni de se adresă omului:

- Măreţe Om! Râurile, lacurile, mările, oceanele îmi rămân pustii, din cauza lăcomiei tale, celelalte vietăţi, neavând ce mânca, mor. Aşa nu se poate! Ce ne facem???

Iar omul trufaş, îi răspunse:

- Las să moară, avem destul de multe vietăţi. Şi apoi ce drept ai tu să-mi spui ce se poate şi ce nu se poate?

Apa a lăsat capul în jos şi a plecat îngândurată. Dar, peste ceva timp, Omul a hotărât că are nevoie de mai multă lumină, deci a construit hidrocentrale. Şi apa iarăşi tristă îi zise omului:

- De ce mă răneşti când eu îţi aduc doar beneficii? De ce îmi tulburi apele şi-mi sperii vieţuitoarele? De ce te porţi atât de rău cu mine?

Iar omul cu aceeaşi trufie îi răspunse:

- Noi avem nevoie de energie! Nu ai nici un drept să ne interzici acest lucru. Este Pământul nostru şi facem ceea ce ne dorim!

Şi iarăşi acea măreaţă, acea puternică Apă, a lăsat capul în jos plecând profund jignită. Dar a mai trecut ceva timp şi omul a construit fabrici, uzine, deversând reziduurile în râuri, mări, oceane. Omul în adevărata putere a cuvântului maltrata Apa, cea dătătoare de viaţă. Atunci Ea deja bolnavă se duse cu rugăminţi fierbinţi la Om:

- Omule! Nu mă otrăvi, îmi pierd puterile şi n-o să mai pot să te ajut.

Iar, Omul pentru a treia oară îi răspunse întorcîndu-i spatele:

- Eu nu am nevoie de ajutorul tău. Du-te de-ţi caută de treabă!

Pustiită, bolnavă, rănită, otrăvită, Apa nu mai are putere în zilele noastre să ne ajute aşa cum ajuta strămoşii noştri, nu mai are acele râuri curate, ba chiar unele au secat rămânând ţări întregi fără de surse de apă. În zilele noastre peste 900 de mln. de oameni nu au acces la ea, 80 % din decesurile din ţările în curs de dezvoltare sînt cauzate de calitatea proastă a apei potabile. Omul a întors spatele apei, dar din asta nu a avut nimic de câştigat, ba dimpotrivă, are de suferit. Etimpul să ne întoarcem cu faţa spre acest preţios lichid, să îngenunchem şi să cerem iertare pentru tot ce-am făcut. E timpul să iubim şi să respectăm Apa.

Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur. 

Era bine ascuţit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie. 

Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie. 

Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:

- Cum este când desenezi, îţi place?

Iar creionul galben îi răspundea fericit:

- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:

- Dar ţie ce îţi place să desenezi?

- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.

Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la frunze. 

Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde era nevoie de el. 

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.

Era atât de emoţionat…

Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.

Zâna Primăverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă. 

Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.

Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii. 

Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei. 

Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.

Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit. 

Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş. 

Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.

Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:

- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.

Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi. 

Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.

O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.

Mai rămăsese… doar un buchet.. 

Şi fetiţa cu ochii albaştri îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.

Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret. 

Dar florile fură cumpărate de o elevă bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.

Vedeţi, aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se transformă într-o fetiţă obişnuită.

Cine nu ştie... nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

Invitaţie la lectură - Vornicel la nunta badei...

De eşti mic sau mare
Copilăria vârstă nu are...
Vă spun şi de ce?

Ce poate fi mai frumos şi plăcut decât copilăria? Ea e însăşi - Fericirea.

Iar astăzi am ocazia să vă spun că, mie, îmi sunt dragi foarte mult poveştile, prin ele mă simt fericită, îmi simt copilăria fără griji şi nevoi. Mă simt copil.

Dar, scopul meu, este de a vă intriga şi a vă invita la o carte bună, la o lectură dulce. La o poveste cu întâmplări hazlii şi-o nuntă de ciocolată în clasa întâi, la cartea "Vornicel la nunta Badei", scrisă de Victor Dumbrăveanu. În această carte veţi face cunoştinţă cu Onuţ. Cine este Onuţ? E personajul principal din această carte, e cel ce-ţi va face lectura mai interesantă şi-ţi va trezi amintirile, copilăria ta.

Pot să spun cu siguranţă, că este o carte bună, una care merită să fie citită, o carte ce o poate citi oricine, la orice vârstă. Prin intermediul acestei cărţulii, tu, cititorule vei parcurge viaţa unui neam, a unui sat, a sufletului omenesc. Iată câteceva din cuprins: Onuţ din Alunel; Numele al doilea; Clasa zero; Drumul cu arginţi; Piciorul bunelului; Verişorii; De plăcinte gura râde; Discuţii pe teme libere; Bine pentru bine; Veştile ca poveştile etc.

Despre carte a ţinut să vorbească şi acad. Mihai Cimpoi: "Naraţiunea cărţii se desfăşoară pe un ton emotiv, care întreţine o atmosferă generală de însufleţire şi seninătate. Se vede că povestitorul cunoaşte bine lumea copiilor, vorbindu-ne mereu din interiorul ei. Totul e relatat cu multă căldură şi participare sufletească, topindu-se într-o undă de lirism suav de bună calitate. Nu avem de-a face cu gâze, fluturi, jigodii colorate, care au populat temeinic literatura noastră pentru copii, ci cu nişte pătrunderi în gândurile şi sentimentele celor mici, surprinse cu mult tact scriitoricesc. Formula narativă este simplă, plină de miez emotiv şi mereu ferită de răceala epică. Figura centrală a cărţii este neîndoielnic Onuţ, fire isteaţă din categoria druţianului Trofimaş şi Guguţă al lui Vangheli. Dumbrăveanu îl concepe, însă, într-o cheie aspru-realistă, ca pe un copil printre copii şi maturi, dar care are totuşi ceva aparte, original în felul lui de a fi."

 Şi la final ca să vă intrig mai tare citiţi "Dacă vreţi să ştiţi, Onuţ e o dată băiat şi nu de două ori. Când vede că nu mai încape în ogradă, îşi adună o ceată de băieţaşi ca şi dânsul şi întind nişte jocuri cât toloaca de mari..."

Lectură plăcută şi vă aşteptăm la biblioteca noastră, la Centrul Academic Internaţional Emienscu, pentru a citi toată cartea....

D.V.

AVIZ - Concurs

Aşteptăm lucrările voastre, dragi cititori...

Haide-ţi să călătorim în Egiptul antic...

În o aşa zi, cum este cea de astăzi, loc este pentru o carte bună, pentru o enciclopedie interesantă, care să te poată capta de la titlu. Iată, o să începem cu: Bun venit în Egipt. Călătorii, Egiptul Antic, o enciclopedie frumos ilustrată, interesantă, răsfoind-o intri în Egiptul antic fără să vrei şi trăieşti momente de pe atunci. Toată călătoria,  o vei petrece împreună cu Kent Weeks, egiptolog, care o să te îndrume. În paginile care urmează, ai ocazia să priveşti gloriosul Imperiu Egiptean antic. Cartea este alcătuită din trei capitole, interesante, pline de descoperiri. În aceste trei capitole ai să creşti, vei avea posibilitatea să studiezi obiceiurile şi tradiţiile acestui popor antic. Iubitorii de mumii, de a le descoperi, vor vedea ce efect au 3000 de ani asupra unei mumii egipteane sau cum a fost construită Marea Piramidă. Dar pe lângă acestea, veţi avea posibilitatea să citiţi notele lui Kent Weeks, pentru a afla mai multe despre experienţele trăite în timpul săpăturilor şi al descoperirilor, şi ce anume a învăţat peste ani despre unul dintre cele mai mari imperii ale lumii.

Sper că v-am intrigat, şi vă aşteptăm la bibliotecă... sunt multe de citit, multe de descoperit... :) Retrăieşte viaţa oamenilor din vechiul Egipt prin intermediul poveştilor şi al descoperirilor istorice; Uită-te pe reprezentările panoramice şi explorează bogăţiile mormintelor faraonilor; Cercetează interiorul unei piramide şi citeşte informaţiile pe măsură ce călătoreşti în timp de-a lungul măreţului fluviu Nil etc...

D.V.

Şi Eminescu a fost copil...

(sursa:  Mihai Emienscu, Viaţa de Victor Crăciun)

Mihai Eminescu a fost al şaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Tatăl, dintr-o familie de ţărani români din Bucovina, învăţa carte şi intra în slujba boierească, primind titluri mărunte de sulger şi căminar. Mama este fiica stolnicului Vasile Iuraşcu din Jodeşi. Copilăreşte, în primii ani, la Botoşani, din 1856 la Ipoteşti, unde familia îşi cumpărase o mică moşie. În casa de la Ipoteşti, iarna, era loc mic de joacă acolo pricină pentru care „adesea se ascundea în câte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vro ladă veche cu lumânări de seu, din care ieşea uns ca dracul”.

Avea un obicei ca puii de gâscă mici să-i închidă în cuşcă, ca să vadă de-or cânta cum canarii. Iar în nopţile cu lună, el se deda visării şi cititului: „ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim... Era multă şi clară lumină de lună... ramurile salcâmilor erau negre, gratiile de la cripta noastră cu vârfurile aurite străluceau şi vântul atingea toaca de clopot... clopotul abia atins suna dulce şi melodios”.

În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod cel puţin bizar. Băiatul mergea în pădure să prindă şerpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vadă “ce pasăre a prins” şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea faţă în faţă cu reptilele supărate.

Deci, vara, îşi petrecea timpul în plimbări lungi în jurul satului Ipoteşti, străbătând dealurile, văile, luncile şi pădurile. Uneori, lipsea zile întregi de acasă, spre îngrijorarea părinţilor săi: „ Fiind băiet, păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-ascult cum apa sună-ncetişor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram /Şi un miros venea adormitor, /Astfel ades eu nopţi întregi am mas, /Blând îngânat de-al valurilor glas.” ("Fiind băiet"). Pe când iarna umbla pe la şezători, unde îi plăcea să asculte doine şi balade, proverbe, basme, zicători, acestea reprezentând surse de inspiraţie pentru creaţiile sale de mai târziu. Ecoul acestora poate fi regăsit în poezia „Trecut-au anii...”:” Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, /Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.”

A fost mereu orientat către natură şi preocupat de modificările pe care fiecare anotimp le aduce în natură. Îi poţi citi copilului tău poezii precum”Povestea codrului”, ”Revedere”, ”Freamăt de codru”,  ”Fiind băiet” sau ”O, rămâi” pentru a-i arăta felul în care poetul a revenit la tema copilăriei şi naturii în creaţiile sale.

Copilăria poetului a fost caracteristică unui copil crescut la ţară, care se bucura de libertatea de a cutreiera nestingherit împrejurimile satului natal.

Mai multe detalii le puteţi citi şi afla, vizitându-ne la bibliotecă, la Centrul Academic Internaţional Eminescu, vă aşteptăm....

D.V.

Doar ţie - Femeie

Suntem în ajun de 8 martie, o sărbătoare care spune multe, care dă speranţe... E ziua Femeii...

Cu această ocazie noi, bibliotecarele de la Centrul Academic Internaţional Eminescu felicităm toate doamenele, domnişoarele, urându-vă multă sănătate, multă fericire, iubire, înţelegere, dragoste, căldură sufletească, armonie, soare în suflet şi gând, împlinire pe plan profesional şi personal – Felicitări.

Nu puteam să vă las doar cu aceste rânduri, iată mai jos faceţi cunoştinţă cu procesul de creare  a acestei fiinţe – FEMEIA.

D.V.

... Şi când Dumnezeu a hotărât să creeze femeia, s-a gândit timp de 6 zile şi 6 nopţi: cum să arate această creatură cu chip de om şi de înger. Dorea ca noua lui creaţie să întruchipeze totul ce crease până atunci.

Şi hotărî să dea Femeii câte puţin din toate: Aşa s-a întâmplat că Domnul i-a oferit o parte din rodnicia Pământului pentru ca să continuie viţa omenească, de la Vântul care nu se mai linişteşte – hărnicia, de la Cer a luat curăţenia trupească. Soarele i-a oferit ceva din căldura sa pentru a o oferi copiilor şi celor apropiaţi, de la Lună – i-a revenit misterul naturii femeieşti, iar de la Stele Domnul i-a dat licărul veşnic din ochii lor, Ziua – lumina ce-o emană de fiecare dată când o vedem, Noaptea –nostalgia. De la floare cel de Sus i-a dat gingăşia, frumuseţea şi parfumul ce ne scoate din minţi. De la mine, adaugă Creatorul, îi voi da Dragostea, Fie voia mea!

Când noua creaţie fu gata, Dumnezeu a rostit satisfăcut: este cea mai de preţ operă pe care am creat-o.

– Iar bărbatul? – a întrebat sf. Petru, entuziasmat de ceea ce zămislise Stăpânul său.

– Bărbatul va sta alături şi va veghea această fiinţă divină, o va proteja de rău pe ea

şi virtuţile ei şi va face tot ce e în puterile lui ca să se simtă fericită, pentru că Fericirea, Petre, nu e de Dumnezeu, e ceva pur omenesc, ea nu se dă şi nu se ia, ci se simte. Aşa să fie în vecii vecilor.

Doar Domnul putea să decidă că Ziua creaţiei sale să fie marcată anume la începutul reînvierii naturii şi anume pe 8 martie. Până şi cifra 8 e foarmată din 2 inele, simbol al unităţii şi unirii dintre Femeie şi bărbat, care de la crearea lumii încoace simbolizează începutul, dar şi continuarea unei noi viţe omeneşti.

Inul şi Cămaşa de Ion Creangă

Inul: — Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?

 — Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii.

 — Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în pozderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă.

 Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fert cu leşie, să se înălbească, apoi te-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele pintre pături, ca să nu se hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe "gura pânzei". Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala; apoi, punând ţăvile în suveică, au început a ţese, adecă a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum,

 — Mică burueană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine. Ei, dragă, poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.

 — Bre! multe mai auzi!

 — Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.

 — Mare minune mi-ai spus, dragă burueană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.

 — Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de-acum înainte? Mătasa, frunză de dud întrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.

 Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:

Puseiu pânza, când da frunza,

Ş-o gătiiu în Sân-Văsii

Şi-mi păru că mă grăbiiu...

Şi de lungă-i ca o pungă

Şi de lată... toată-i spartă!

Pe sulul de dinapoi,

O sută de lătunoi,

Pe sulul de dinainte,

Cioprea le mai ţine minte.

Pintre iţe şi-ntre spată

Paşte-o iapă deşălată;

Pintre iţe şi fuscei

Paşte-o scroafă cu purcei.

Păcală de Ion Creangă

E timpul când suntem în căutarea unei povestiri bune. Primăvara, e anotimpul care insuflă dorinţa de a citi, mai ales la copii, de a citi ceva bun şi în acelaşi rând interesant, captivant.

Astăzi am decis să vă propun spre lecturare o poveste didactică „Păcală” de Ion Creangă. 

Lectură plăcută!!!

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?

— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.

— Din care sat de la voi?

— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?

— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?

— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.

— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.

— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.

— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

— Dar cum? zise Pâcală.

— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

— Ei, cum?

— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

— Avem.

— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

 Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Mărţişorul

1 martie, prima zi de primăvară, prima zi în care soarele e mai blând cu noi, e dezmorţit de ger. Nici nu- mi vine să cred ca iarna totuşi a plecat, că ghioceii au început să înflorească. Cel mai frumos anotimp - primăvară, anotimpul în care reînvie natura, speranţa, încrederea...

Iată cu acest prilej am hotărât să vă spun o legendă din creaţia populară, sper să vă placă:

Demult, prea demult, când soarele cu mândru chip de tânăr cobora la horă-n sat, la vreo sărbătoare mare printre fete şi flăcăi, l-a pândit un zmeu prădalnic şi, răpindu-l dintre oameni, l-a închis în grea temniţă, zăbrelită, ferecată. Lumea toată se-ntristase; păsări în pădurea mută, îşi uitaseră ciripitul; murmurul izvoarelor, cântecul fecioarelor, râsetul copiilor se topiră în jale mare. Nimeni nu îndrăznea să înfrunte zmeul groaznic şi înrăit.

Şi răbdarea margini are. S-a aflat printre  tineri un voinic şi a pornit să salveze soarele pentru lume şi pământ din temniţa zmeului, răului, hainului. Şi l-au petrecut săracii pământeni îndureraţi: taţii, mamele, surorile, prieteni şi fraţii şi i-au dat puterea lor, să-l ajute în drumul greu. A mers vara, toamna întreagă, iarna aspră a tot mers, până ce găsi castelul groaznicului zmeu.

Porni luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte, între ei. Se izbeau cu necruţare, împrăştiind sudori şi sânge prin zăpada cristalină. Tare era zmeul, tare se ţinea şi voinicul. Pline de răni le era piepturile, braţele şi umerii. Pân la urmă, tot voinicul mai voinic se dovedi, şi hainul zmeu în moarte se topi, se prăbuşi. Sfărâmând pereţii negri ai temniţei ferecate, îl liberă pe mândrul soare şi-l săltă în cer curat. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat... şi el n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele din răni în picuri i s-a scurs cald în zăpadă. Şi, topindu-se zăpada, albe flori în loc răsăreau, se trezeau din amorţire. Gingăşia-şi clătinară în petale ghioceii, vestitorii primăverii. Cel mai de pe urmă picur de putere şi de sânge din al tânărului braţ s-a prelins în luna martie, în cea dintâi zi.

Şi-a închis ochii şi suflarea tânărul. Dar de atunci fetele, în amintirea faptei lui de voinicie, împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi altul roşu – mărţişori de primăvară – şi îi dăruiesc flăcăilor pe care-i îndrăgesc. Acel roşu înseamnă dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sângelui voinicului neînfricat, care s-a luptat cu zmeul, soarele ni l-a salvat. Acel alb simbolizează fericirea, sănătatea, curăţenia de ghiocel gingaş şi fraged – prima floare-n primăvară...

(Supliment A mic)