Steluţa călăuzitoare

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare rea şi foarte urâtă. Ea trăia într-o pădure de la marginea unui orăşel liniştit, unde locuiau foarte mulţi copii. În fiecare seară, vrăjitoarea cea rea îşi lua mătura şi se plimba printre stele. Văzând că stelele sunt frumoase şi strălucitoare, ea a devenit invidioasă pe ele.

De aceea a început să le ameninţe că le va culege pe toate de pe cer şi le va închide în căsuţa ei din pădure.
Stelele s-au speriat şi L-au rugat pe Dumnezeu să le trimită pe pământ, ca să poată scăpa de furia vrăjitoarei. Dumnezeu le-a dat voie să coboare pe pământ, printre copii. În seara aceea a fost o ploaie de stele cum nu s-au mai văzut. Stelele s-au amestecat printre copii, împânzind tot oraşul, care acum era frumos luminat, datorită miilor de steluţe strălucitoare şi albastre.
Vrăjitoarea a încercat să le adune, dar, nereuşind, puse la cale un plan prin care să le gonească din oraş. Ea murdări toate străzile oraşului, omorî animalele, uscă pomii şi florile, tot ce era verde deveni cenuşiu şi sumbru, pustiind oraşul şi speriind toţi copiii. Locuitorii oraşului erau îngroziţi şi nu ştiau cum să scape de ea.
Stelele îl rugau atunci pe Dumnezeu:
- Te rugăm, ne poţi primi înapoi pe cer?
- De ce vreţi să vă întoarceţi? le întrebă Dumnezeu pe măsură ce ajungeau în cer.
- Doamne, a fost imposibil să rămânem acolo, pentru că este multă mizerie, multă răutate şi violenţă.
Stelele s-au aşezat înapoi pe cer, iar oraşul a rămas întunecat şi trist. Dumnezeu le-a numărat şi le-a zis:
- Lipseşte o stea. Unde este?
Un înger era în apropiere şi i-a răspuns:
- Este o stea care a reuşit să rămână între oameni. Ea a considerat că locul ei este acolo unde lucrurile nu merg bine, unde este durere.
- Ce stea este aceasta? a întrebat Dumnezeu.
- Ea este Speranţa: Steau Verde. Singura stea care are această culoare.
Când au privit spre pământ, steaua nu era singură. Pământul era din nou luminat, pentru că exista câte o luminiţă verde în inima fiecăruia dintre locuitorii oraşului.
Speranţa a reuşit să păcălească vrăjitoarea, pentru că ea a reuşit să se cuibărească în sufletul fiecărui om.
Primind steluţa verde în sufletul tău de copil, ai încredere că-ţi va lumina drumul în viaţă, fii fericit şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru toate.

Speranţa este singurul sentiment pe care Dumnezeu nu are voie să îl reţină.
"Speranţa moare ultima..."

În lumea poveştilor...

Cartea este cea care dezvoltă psihicul intelectual al copiilor şi anume datorită acţiunilor educative consecvente organizate prin intermediul literaturii. Copilul se cufundă într-un alt univers, graţie lecturii care, aproape întotdeauna, înseamnă o a doua naştere. Cartea înseamnă pentru el atât o bogată sursă de viaţă. Cât şi un mediator, un iniţiator. Cartea este produsul cultural cel mai simplu, cel mai puternic şi mai evocator, în măsura în care visul unui creator se combină cu propriile noastre vederi.

Desigur cartea pentru copii a fost şi va fi o temă de primă actualitate, deoarece ea este sursa educativă a copilului, este cea în care copilul îşi poate găsi un refugiu.

O colecţie de carte pentru copii este un întreg, un univers plin de cunoştinţe şi poveţe. În colecţie de carte se includ cele mai importante cărţi, cele care îl pot forma pe copil ca personalitate. Datorită cărţilor copilul îşi poate crea un viitor în care se va simţi liber şi încrezut în forţele proprii. Cărţile ne ajută să cunoaştem lumea în care trăim, să înţelegem rostul fiecărui lucru pe lume, să pătrundem în minunata lume a poveştilor. 

CAI Eminescu, iubeşte copiii, iubeşte frumosul. Iată că recent aici la CAI Eminescu au fost achiziţionate 11 cărţulii pentru copii  din colecţia "Cheiţa de aur" de la editura Prut Internaţional.

 Colecţia „Cheiţa de aur”, a fost inaugurată în anul 2004. Prima carte care a făcut parte din această colecţie a fost Punguţa cu doi bani de Ion Creangă.

Colecţia conţine imagini viu colorate, traduceri directe. Criteriul de vârstă este 3-8 ani. De aceea întâlnim în colecţie poveşti frumoase, cu un conţinut educativ şi care pune în mişcare mintea.

Aici întâlnim poveştile care îl fac pe copil să crească, sunt cărţile de care nu se poate lipsi nici un copil. Sunt cele mai cunoscute poveşti clasice din patrimoniul naţional şi cel universal. Sunt pline de ilustraţii frumos colorate, aici îşi vor face prieteni noi, îi vor reîntâlni pe cei îndrăgiţi eroi din minunata lume a basmelor.

O colecţie care atrage copilul ca un magnet. „Povestea este o specie a genului epic. În poveste sunt relatate întâmplări miraculoase cu forţe supranaturale, cu eroi fantastici şi reali, cu lupte permanente între forţele luminii şi ale întunericului”.

Colecţia Cheiţa de aur a mers pe principiul valoric, au ales cele mai de valoare cărţi, cele care sunt mai accesibile pentru copii. Au ales cei mai mari şi mai de vază scriitori, pentru a arăta copiilor că scriitori sunt peste tot, scriitori care scriu de dragul copiilor şi lucrările lor sunt capodopere. Desigur că au mers pe principiul diversitate geografică, creind un tablou general al marilor scriitori din Europa.

Vă invităm să savuraţi din plin poveştile cele mai cunoscute şi îndrăgite de către copii care au sosit acum la CAI Eminescu: Prinţesa cea isteaţă sau Aventurile Finuţei de Charles Perrault; Fata din soc de Hans Christian Andersen; Varza fermecată de Fraţii Grimm; Apa vieţii de Fraţii Grimm; Priveghitoarea de Hans Christian Andersen; Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen; Lebedele de Hans Christian Andersen; Neisprăvitul de Charles Perrault; Piele-de-Măgar de Charles Perrault; Povestea lui Stan Păţitul de Ion Creangă; Lupul cel alb şi ciuboţelele roşii de Charles Perrault;  Aceste volume trezesc la copii curiozitatea. Datorită acestor poveşti, se dezvoltă la copii gustul pentru categoriile estetice, fundamentale, unei conştiinţe, pentru valorile universale: Adevăr, Frumos, Bine, Dreptate şi pentru recoltarea sentimentelor: duioşie, blândeţe, plăcere, puritate etc.

Basmele sunt una din cele mai timpurii forme ale ficţiunii, care nu şi-au pierdut niciodată efectul magic pe care îl au asupra copiilor. Faimoşii culegători şi repovestitori ai basmelor sunt: Fraţii Grimm, Charles Perrault, Hans Christina Andersen etc. din această colecţie.

Cheiţa de aur se bazează pe teme actuale, interesante cititorului, dar şi utile. Aceste cărţi trezesc curiozitatea şi stimulează imaginaţia.

 Regăsim cartea utilă, captivantă, atrăgătoare.

Rolul acestor poveşti în viaţa copiilor este deosebit de important. Ele dezvoltă imaginaţia, îmbogăţesc vocabularul, educă anumite trăsături morale, fiind totodată şi un valoros izvor de cunoaştere a trecutului.

Au inclus aici autori care au ştiut cum să îmbine utilul cu plăcutul şi când au creat aceste opere au ştiut din start că aceste cărţi le vor citi copiii.

Colecţia Cheiţa de aur a trecut în revista sa marii autori din literatura universală, care au scris cărţi esenţiale, ce trebuie să le aibă orice copil: Charles Perrault, Fraţii Grimm, Hans Christina Andersen. Dar, găsim şi autori din Basarabia, cum ar fi: Ion Creangă, unde în poveştile sale „cei răi sfărşesc prin nimicire, triumful revenind eroilor adevăraţi, cu alese calităţi estetice. Eroii lui Creangă au încredere în victoria binelui, sînt optimişti şi se luptă pentru înlăturarea răului”. 

Vom mai menţiona că Cheiţa de aur ea în consideraţie şi cele 4 principii ale machetării. Datorită acestei machetări cărţile sunt bine organizate, au logică, atrag atenţia, sunt mai uşor de citit şi informaţia este mai bine asimilată. Coperta este colorată, este plasată o imagine care corespunde textului, poveştii, imaginea vorbeşte despre tema poveştii, este plasată pe toată coperta şi deja atrage mult mai mult cititorii, dornici de a lua în mână şi a o citi, răsfoi. La fel şi în interiorul cărţii vom găsi pe fiecare pagină imagini viu colorate. Imaginile corespund cu textul. Coperta este de carton, foile din carte sunt de calitate, sunt de formatul A5 nestandard. Imaginile din carte dau o notă de relaxare, de o mai bună imaginaţie, adica copilul citind îşi imaginează acele momente. În momentul acela când copilul vede imaginea, el înţelege mai bine textul şi îl face să vrea să citească toată cartea cu nesaţ, informaţia devine utilă şi dă frâu liber imaginaţiei.

Un criteriu esenţial este calitatea, colecţia Cheiţa de aur oferă această calitate, chiar a mers pe acest principiu. Textul transmite emoţii. Această colecţie a inclus cărţile care îi lărgeşte copilului în continuare cunoştinţele despre lume, îi familiarizează cu tipuri umane şi relaţii sociale, le deschide poarta frumosului, dezvoltându-le  sensibilitatea şi imaginaţia.

Cărţile sunt  atrăgătoare, comode de a fi citite, conţin informaţii utile, interesante, pline de aventură. Ele creează gândirea copilului. Cărţile sunt accesibile, corespund vârstei, au scop educativ, căci aici intră poveştile, povestirile lui Creangă, Fraţilor Grimm, Hans Christina Andersen. 

Sperăm că vam trezit curiozitatea şi că o să ne vizitaţi ca să lecturaţi aceste minunate poveşti din această colecţie.

Diana Vasilos

Finul - lui Dumnezeu, poveste de Mihai Eminescu

 Poveste, poveste - da eu nu-s de pe când poveştile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş'am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş' am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

        Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era 'ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

        Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân' la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie - nu-i!

        - Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul - a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

        A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c'acuşi ne mănâncă balaurul!

        - Oare cine să s-audă?

        Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

        - Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

        - E - aici în fântână.

        - Mult v-o mâncat pân' acum?

        - Ia, v-o douăzeci şi patru.

        - Ia las că vă scap eu.

        Se suie 'n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde - un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş' acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

        - Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

        S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

        - Dragii mamei nu v-a mâncat!

        - Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

        - Unde-i să-l mănânc de bucurie.

        - Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

        - Da unde-i?

        - Îi la răsărit.

        Da ea a'nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

        - Mama, are să-i treac' un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

        - Nu-i dragul mamei.

        - Iacătă-li-i, mamă!

        Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

        - Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii - a zis pajera.

        - Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

        - Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

        Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om - era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

        Statu-palmă

        Barbă cot

        Călare pe-un iepure şchiop

        Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

        - N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        - Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        - Ce-i de făcut? zice Pajera.

        - Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

        - Da unde-s?

        - Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii 'n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du 'nainte.

        Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie straşnic de mare încât se 'nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

        - Bună ziua mătuşă.

        - Mulţămesc D-tale voinice, da - zice - und-te duci voinice?

        - Caut curtea zmeului, mătuşă.

        - I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

        - Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică... mă duc.

        - Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

        El, ducându-se aşa prin pădure, aude - un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie - acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

        - Da ce te vaiţi, bade?

        - De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

        - Bună vreme, omule. Pentru - ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

        - Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

        - Hai cu mine.

        - Hai.

        Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş' aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

        - Bună vreme, vântule, ce faci aici?

        - Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să 'mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

        - Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

        - Îi lângă soare.

        - Lasă, hai cu mine.

        - Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

        Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea 'n cerdac.

        - Bună vremea, soro.

        - Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

        - Nu mi-i frică.

        - El acuş vine,-i la vânat.

        Vine zmeul.

        - Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

        - Bine te-am găsit, câne de zmeu.

        - Hai la luptă.

        - Hai!

        Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

        El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele'n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

        - Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu - acela.

        Acu el s-a pornit cu soră-sa.

        Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

        - Ce vă bateţi, măi băieţi?

        - Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

        - Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

        - Când pui cuşma 'n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea 'mpăratului, când îi zice: sulă - sulicică - te suie 'n dealul de steclă.

        - Da' 'n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

        - În dealul de steclă ţine 'mpăratul pe fată.

        - De ce o ţine acolo?

        - Ca să n-o ia zmeii.

        - Până când?

        - Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul... Cel ce-a omorî zmeul îi da fata 'mpăratul.

        - Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

        El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea 'mpăratul, la curtea-mpărătească.

        La curtea 'mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, - era bătrân şi bea lulea.

        - Bună vremea 'mpărate!

        - Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

        - Aşa 'mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

        - Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c' aicea 'n vale 'ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

        - Rămâi sănătos, Împărate.

        - Mergi sănătos, voinice.

        - Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

        - Ţi-oi da-o.

        Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma 'n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş' o 'nceput să 'ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

        - Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu' D-zeu şi le-o luat.

        - Da tu?

        - Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă 'n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

        - N-aţi făcut nici o treabă, să vă 'nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

        - Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

        - Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

        - Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

        - Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s'aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

        Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc' acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

        - Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

        A găsit mă-sa 'n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo - dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

        - Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

        - Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

        Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

        - Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

        - Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

        Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie 'n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

        - Pune-l aici.

        Dă din bici şi-l suie la - mpăratul cu fedeleş cu tot.

        Îi Zice 'mpăratul:

        - Ce ai aici?

        - Aici-i toată puterea mea 'mpărate... arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s'o'ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

        - Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

        Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

        - Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

        - Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

        El de bucurie ca să-i dea fata, odată a 'nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin' aprinsă pe la cep ş' o 'nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul 'mpăratului. După ce-o murit zmeul, a'nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o 'n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula 'n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş...

        - I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg' acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

        - Scapă-mă.

        O 'nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e 'n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

        - De-acu înc'o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

        Acu el bate din bici ş' ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

        - Am venit, împărate, să-mi dai fata.

        Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu 'n jos.

        - Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

        Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era 'n grădină acolo? Era Statu-palmă.

        - Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

        - Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

        El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea - acea de te - adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

        - Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea - mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

        O făcut aşa după porunca 'mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

        - Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş' acela.

        Lângă curtea 'mpăratului era straşnică pădure.

        - Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

        El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele 'n patru ş-o suflat, era să 'nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era 'ntre calici la Ismail.

        - Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

        - Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

        Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

        - Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

        - O sul' am fost uitat eu aici.

        - Eu n-am văzut-o.

        A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

        să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

        - Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să 'ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

        - Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

        - Palatul las' să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

        Da' el zice vântului:

        - Pune-te 'n dreptul uşii şi 'ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

        El ş-o pus buzele 'n cinci şi când a 'nceput a sufla, împăratul sărea din părete 'n părete.

        - Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

        - Sui în dealul de steclă ş-o ia.

        - Dă-mi sula 'mpărate.

        - Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată... acolo unde era dracii.

        El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica - cela gătise de făcut, ceia crăpase.

        Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

        şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş' a 'nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo 'n toate zilele.

        - Ce faci aici, bade?

        - Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

        - Hai!

        - Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

        - Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

        - Sula din mijlocul iazului. Se duce ş' aduce dracul sula.

        - Acu du-ne până pe deal pe - amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

        - Sulă, sulicică, suie-ne 'n dealul de steclă.

        Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c' avea o cadă de lacrămi.

        Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce...

Punguţa cu doi bani...

Cald. Soare blând, miros de toamnă aurie...

În suflet se zbate copilăria. Astăzi CAI Eminescu a avut ocazia ca la "Ora Poveştilor" să fie alături de grădiniţa nr. 40 pe copiii din grupa 14.

Zbuciumul lor, glăsicioarele blânde şi surâsul de pe faţă ne-a purtat pe valurile copilăriei. Povestea care a fost pusă în dezbatere a fost "Punguţa cu doi bani" de Ion Creangă.

O poveste care pe lângă faptul că este interesantă ea mai şi învaţă copiii. Datorită Punguţei cu doi bani copiii  pot să facă diferenţa dintre un om lacom, zgârcit şi un om bun la inimă, blând.

Povestea a dat frâu liber imaginaţiei la copii, au început să interpreteze singuri povestea aşa cum o ştiu ei mai bine. 

Dacă vrei să creşti mare şi frumos, trebuie să înveţi în fiecare zi câte un lucru nou!

O poveste care i-a făcut pe copii şi mai veseli şi mai inventivi şi imaginitivi. O poveste care i-a impresionat mult calităţile cucoşului năzdrăvan. O poveste plină de umor, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici cât şi cei mari. Dezvoltă gândirea, spiritul de observaţie şi de comparaţie.

La final am făcut concluzia că aceşti pici au învăţat să fie loiali, curajoşi, au aflat că mintea poate să rezolve orice problemă şi perserverenţa asigură succesul.

Vă mai aşteptăm!

D. V.

Prietenia - lucru de care orice om are nevoie...

Prietenia este o relaţie interpersonală care se bazează pe încredere, cinste, toleranţă.A. von Kotzebue

Toţi oamenii te aud când vorbeşti, prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte...

Prietenia joacă un  rol foarte important în viaţa copilului. Alături de prieteni copilul se simte bine, liber, degajat şi împreună au mai mare dorinţă de a face ceva, de a creşte fumos.

Iată că astăzi vă propunem spre lecturare povestea, care sperăm să vă plăcă şi să luaţi unele învăţăminte din ea. Lectură plăcută!

Despre Prietenie

(după un basm rusesc)

A fost odată ca niciodată un câine care trăia singur în pădure. Pentru că i s-a făcut urât singur, s-a tot dus prin pădure să-şi caute un prieten.

Merse el ce merse şi iată că întâlni un iepuraş.

Câinele îi zise:

-         Dragă iepuraşule, vrei să fim prieteni?

-         Bine, spuse iepuraşul!

Cum se făcuse seară, cei doi prieteni hotărâră să se culce. Pe la miezul nopţii, câinele se trezi şi începu să latre. Iepurele se sperie şi zise:

-         Hei, de ce latri? O să ne audă lupul şi va veni să ne mănânce pe amândoi!

Câinele a tăcut şi s-a gândit: „Ce prieten prost mi-am găsit! Iepurele e fricos! Hai să mă fac prieten cu lupul! De bună seamă că el nu se teme de nimeni!”

Şi l-a părăsit pe iepuraş. Mergând el prin pădure, într-o bună zi se întâlni cu lupul. Câinele îi spuse:

-         Lupule, hai să fim prieteni!

-         Cum vrei tu, zise lupul! Când sunt doi e mai vesel!

Plecară împreună. Dar, cum se înserase, hotărâră să doarmă. Lupul adormi, dar câinele, pe la miezul nopţii, temându-se de întuneric, începu să latre. Lupul, speriat, cu inima cât un purice, zise:

-         De ce latri? Vrei să vină ursul să ne omoare?

„Ei, gândeşte câinele, nici lupul nu-i prea puternic. Dacă se teme de urs, o să-l părăsesc pe lup şi mă voi împrieteni cu ursul.”

Zis şi făcut. Câinele porni prin pădure să-l caute pe urs. Într-o zi, iată că-i iese în cale ursul. Câinele îi zise:

-         Ursule, hai să fim prieteni! Mi s-a urât să trăiesc singur în pădure.

Acesta s-a învoit. A venit seara şi cei doi prieteni s-au culcat. Pe la miezul nopţii, câinele s-a trezit şi a început să latre.

-         Taci, mă, zise ursul! O să ne audă omul şi vine să ne omoare.

„Halal prieten! Şi ursul ăsta e un fricos! Dacă se teme de om, trebuie să mă împrietenesc cu acesta, gândi câinele!”

Îl părăsi pe urs. Degeaba bătu pădurea în lung şi-n lat, nici urmă de om, până într-o zi, când un tăietor de lemne se opri la marginea pădurii.

Câinele şi-a făcut curaj şi l-a întrebat:

-         Omule dragă, n-ai vrea să fim prieteni?

-         Bine, hai cu mine, zise omul!

Şi-au plecat împreună, spre casă. A venit seara. Omul s-a culcat şi a adormit. Pe la miezul nopţii, câinele a început să latre, dar omul nu s-a trezit. Atunci a lătrat mai tare. Omul s-a trezit şi i-a spus:

-         Dragul meu, dacă ţi-e foame, mănâncă ceva şi lasă-mă să dorm!

Câinele a tăcut, a mâncat şi s-a culcat liniştit. De atunci şi până astăzi trăieşte pe lângă om, fiindu-i cel mai bun prieten.

Călin-Nebunul - poveste de Mihai Eminescu

     Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi.

        Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da' Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".

        Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.

        Era un zmeu cu trei capete.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr' de voia nimănui? Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân' acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.

        - Uite, voi aţi dormit, da' eu uite ce lupt-am avut.

        Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?

        Aista era cu patru capete.

        - Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.

        Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era - cu opt capete.

        - Hi! zice Călin Nebunul, - că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul - hai la luptă!

        - Hai!

        Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.

        - Bună noapte!

        - Mulţumesc d-tale!

        - Da' cine eşti d-ta?

        - Eu-s De-cu-sară.

        Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da' cine eşti d-ta?

        - Eu îs Miezu-nopţii.

        Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da' cine eşti d-ta?

        - Eu îs Zori-de-ziuă.

        Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.

        Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:

        - Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!

        Da' ei au zis aşa:

        - Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.

        Da' el a zis:

        - Da' de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?...

        - Da' noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim... Da' tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.

        Da' Călin Nebunul, viclean:

        - Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.

        Da' Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:

        - Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.

        Da' era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da' fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.

        Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:

        - Hai, du-te!

        Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat' de carne ş-o bucat' de turtă şi-i zice:

        - Du-te, bre, 'n pace!

        Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

        - I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

        Da' Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân' la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:

        - Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.

        Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.

        - Bună vreme, fată de-mpărat!

        - Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da' fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

        - Da cât mănâncă zmeul tău?

        Fata zice:

        - Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:

        - Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

        Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câne de zmeu!

        - Mulţumesc, Călin Nebune!

        - Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

        - Stai, să mănânc ceva.

        - Da' că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.

        - Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

        Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:

        - Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da' el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

        - Bună vreme, fată de-mpărat!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.

        Da' şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da' fata-i zice:

        - Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!

        - Da cât mănâncă zmeul?

        - Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.

        - Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?

        Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câine de zmeu!

        - Mulţumesc, Călin Nebune.

        - Hai la luptă!

        - Stai, să mănânc ceva.

        - Că eu ţi-am mâncat mâncarea!

        - Mi-o fi mai uşor la luptă.

        Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.

        - Unde-ţi este bărbatul tău?

        - La vânat, Călin Nebune. Da' fugi, c-aista te omoară!

        - Cât mănâncă el?

        - Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.

        - Ia să văd eu, oi mânca?

        Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:

        - Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.

        Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câne de zmeu!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!

        - Am venit să-ţi iau pe fată.

        - Ba pe fată nu-i lua-o.

        - Hai la luptă!

        - Numai să mănânc ceva.

        - Eu demâncatul ţi l-am mâncat!

        - Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!

        - Hai!

        Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:

        - Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.

        Da' el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:

        - Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst' verde.

        Da' Călin Nebunul zice:

        - Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst' roşie.

        Cioara, când a auzit - ştii d-ta, a urcat-o - îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân' în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.

        Ş-a zis aşa:

        - Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst' mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.

        Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).

        În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr' de picioare. Ce să facă? Da' picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.

        S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst' de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.

        - Bună vreme, voinice!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da' ce-ai păţit?

        Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.

        - Hai să fim fraţi de cruce!

        - Hai!

        - Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.

        - Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da' de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr' de mâini trăiesc aici. Eu făr' de mâini, tu făr' de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da' fratele lui cel de cruce zice aşa:

        - Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.

        Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:

        - Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:

        - Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini.

        Da' Călin Nebunul, mehenghiu:

        - Vâră-te tu întâi.

        - Ei... ba vârâţi-vă d-voastră!

        Da' Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.

        - Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.

        Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:

        - De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.

        Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da' ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da' baba cea de la poartă era de-a noastră.

        - Bună seara, mătuşă!

        - Mulţumesc d-tale, voinice!

        - Da' ce-i aici, ce s-aude?

        - Se mărită fata-mpăratului.

        - Da' cine o ia?

        - Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.

        Da' Călin Nebunul îi zice-aşa babei:

        - Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.

        - Ţi-oi face, voinice.

        El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre - neagră, cu floricele p-împrejur - ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:

        - Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.

        Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.

        Fata a zis:

        - Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.

        Împăratul a-nceput a striga:

        - Cine-a adus basmaua cu alunele?

        Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da' mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.

        Zice-mpăratul:

        - Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?

        - Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.

        Da' ţiganul:

        - Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...

        Da' Călin zice:

        - Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?

        A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.

        Acu-mpăratul a zis:

        - De-acu, voinice, mi-i fi ginere.

        - Da' Călin a zis:

        - Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.

        Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.

        - De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.

        Cât plângeau ei şi stăruia, da' n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile.

        - Bună vreme, băieţele!

        - Mulţumim d-tale, bade!

        - Cine şade-n curţile ieste?

        - Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.

        - Da' cum trăiesc ei, pe care fete au luat?

        - Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.

        - Da' cea mijlocie?

        - Aia au pus-o de păzeşte găinăria.

        - Da' tu a cui eşti?

        - Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela...

        Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui.

        - Da' mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.

        Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.

        Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii - toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da' Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui:

        - Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.

        Da' Călin a zis aşa:

        - Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.

        Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.

        Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da' el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo... şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da' mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.